De multe ori ne întrebăm ce este, în esenţă, invidia? DEX-ul ne dă explicaţia: „invidia este părerea de rău cauzată de situaţia bună a altuia; pizmă”. Invidia e desemnată drept cel mai crunt dintre toate viciile şi, totodată, cea mai îndârjită în capriciile ei întunecoase. Ea este un adevărat călău pentru spirit, este un sentiment născut din egoism, provocat de succesele altora. Altfel spus, este o încălcare a poruncii a zecea.
Majoritatea gânditorilor ajung la următoarea concluzie: invidia la om este invers proporţională cu coeficientul de inteligenţă sau, mai simplu, depinde de gradul de înţelepciune. Elocventă e metafora: invidia e rugină pentru om. După cum rugina roade fierul, astfel şi invidia roade sufletul.
Sfânta Scriptură conţine o serie de pilde în acest sens.
Invidia începe încă de la porţile raiului. Istoria lui Cain şi Abel a demascat acest viciu omenesc în toată complexitatea lui. Cu ce s-a ales Cain? Cu un păcat şi cu o mustrare mare de conştiinţă (Fac. 4, 3-15). Care au fost urmările invidiei lui Saul? I-a adus moarte, necazuri şi suferinţă până la sfârşitul vieţii (1 Reg. 31). Şi cât de mare a fost cununa lui David, om plin de dragoste şi bine înarmat cu virtuţi creştineşti?
În general, sufletul îl face pe om frumos sau urât. Un om virtuos, cu o inimă curată e plin de lumină şi mai frumos decât mărgăritarele, pe când înfăţişarea invidiosului mărturiseşte viciul lui. Invidiosul e capabil să se răscoale împotriva Bisericii sau chiar împotriva lui Dumnezeu.
Unii apologeţi ai invidiei susţin ideea precum că ea este stimulatoare şi, în mare parte, duce la progres. Azi, însă, nici pe departe nu putem vorbi despre o astfel de motricitate. Din contra, invidia naşte ură, dar „ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate cusururile” (Pilde 10, 12). Ura te aduce în pragul războiului, pe când dragostea îl stinge, „dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Cor. 13, 5-7). Oare noi, oamenii contemporani, auzim glasul Sf. Ap. Pavel, care ne învaţă „să cugetăm spre cele de sus, nu spre cele de pe pământ” (Col 3, 2)?
Suntem, în fond, nişte fii ai neascultării, peste care negreşit va veni mânia lui Dumnezeu. Şi în cele din urmă, constatăm că pe cei care merg în soare în mod firesc îi urmează umbra, iar pe cei care păşesc prin glorie îi însoţeşte invidia.
Dacă cineva vă este superior, încercaţi să-l iubiţi, în caz contrar, veţi muri de invidie.
Veaceslav Solonari, anul II, Academia Teologică
