Aşa-zisa “Biserică Nou-apostolică” a apărut în urma desprinderii unei ramuri din “Comunitatea religioasă catolico-apostolică”. Mişcarea Catolico-apostolică a luat fiinţă în jurul anului 1832 în Scoţia şi Anglia. Mişcarea a fost promovată de cercurile “Trezirii” care îşi făcuseră o preocupare din a vesti iminenta întoarcerii Domnului nostru Iisus Hristos.
Edward Irving, pastor al Comunităţii din Londra, a fost însufleţitorul acestei mişcări, o mişcare ce aşteptă o nouă “pogorâre a Duhului Sfânt” care să preceadă cea de-a doua venire a Domnului Iisus Hristos. Întrucât adepţii începuseră să aibă parte de diferite manifestări psihice (manifestări demonice: vindecări miraculoase, vorbitul în limbi, vedenii, etc.) atribuite Sfântului Duh, Irving a vazut în aceasta o confirmare a aşteptării sale. Acum avea motivaţia pentru a susţine ideea “sfârşitului Bisericii”. Din acest moment s-a considerat necesară afirmarea darurilor Duhului Sfânt şi de asemenea reînnoirea misiunii de apostolat în forma evocată de Noul Testament (!). S-a procedat astfel la alegerea a 12 „apostoli” care să preia conducerea noii biserici. Cum totuşi aşteptata întoarcere a Domnului Iisus Hristos continua să nu se producă iar “apostolii” mureau unul după altul, s-a făcut simţită nevoia unei noi modificări, care însă a generat unele tensiuni. De aceea, în anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer şi Schwartz, au explicat ca numărul celor “12 apostoli” ar trebui reînnoit, apelându-se la alegeri democratice. Acţiunea lor le-a atras excluderea din “Comunitatea religioasa catolico-apostolică” şi, în cea mai bună tradiţie sectantă, cei doi şi-au luat jucăriile şi au plecat, punând bazele unei noi mişcări, intitulată din anul 1907 “Comunitatea Nou-apostolică”. Aceasta a devenit ulterior “Biserica Nou-apostolică”. După constituire, numărul “apostolilor” a crescut de la cifra iniţiala de 12 la cifra corespunzătoare congregaţiilor formate.
Învăţătura acestei “Comunităţi Nou-apostolice” este aproape în exclusivitate reprezentată de promovarea conceptului de „apostol principal” sau „apostol patriarh”.
Primul “apostol principal /patriarh” a fost un şef de gara, Krebs, după acesta urmând, din 1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 funcţia de “apostol principal /patriarh” a fost preluata de un cizmar, devenit mai târziu sergent, iar după aceea negustor de ţigări de foi! Numele lui era J. G. Bischoff. Începând din 1960, “apostolul principal” al Bisericii Nou Apostolice a fost W. Schmidt. Conform publicaţiei “Biserica Nou Apostolică” editată de Biserica Apostolică Internaţională cu sediul în Zurich, Elveţia, actualul “apostol suprem” este Richard Fehr.
Punctul central al doctrinei nou-apostolice este învăţătura referitoare la slujba de apostol. Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, cei 12 Apostoli aleşi de Mântuitor au numit în fiecare biserică locală conducători însărcinaţi cu păzirea adevărurilor de credinţă. Aceşti primi episcopi au numit la rândul lor bărbaţi de încredere, constituindu-se astfel „succesiunea apostolică” în Biserică. Nimeni nu se putea şi nici nu se poate face preot singur – „apostol” cu atât mai puţin – dacă nu este confirmat de Biserică priin intermediul episcopului.
Asemenea obiecţii la pretenţia lor de apostolie nu împiedică insă Biserica Nou Apostolica să transmită mai departe slujba de apostol în general şi îndeosebi slujba de apostol principal cu împuterniciri ecleziastice nelimitate. Hotărârile şi acţiunile “apostolului principal /patriarh” sunt revelatoare cu privire la supremaţia ecleziastică care i se acorda. în persoana “apostolului principal” se afirma că se află prezenţa pământeasca a însuşi Domnului Iisus Hristos, iar manifestarea legitima a lui Hristos nu se poate lăsa obstrucţionată de simple obiecţii referitoare la Scriptură sau învăţătura Sfinţilor Părinţi. Iată câteva afirmaţii de bază din învăţătura acestei secte: „Apostolii în viaţă reprezintă poarta către Dumnezeu prin care omul trebuie să intre”. “Iisus nu ne mai poate ajuta; sângele Lui s-a scurs pe pământ la Golgota şi nu ne mai poate folosi”. “O altă împăcare cu Dumnezeu nu mai este posibilă decât prin har şi prin Apostolat”.
Ca o continuare a ereziei introduse de ea, Biserica Nou Apostolica şi-a creat şi o taină specifică ei. Pe lângă Botez şi Euharistie, cele două taine păstrate dar transformate de sectele neoprotestante, această sectă a inventat „taina ungerii cu Duh Sfânt”, considerată “cea mai importantă taină”! Această „taină” poate fi administrată numai printr-un „nou apostol”. În revista “Familia Noastră”, anul IV, numărul 3 din martie 1994 se merge atât de departe încât se afirmă ca apostolul districtual Rosentreter, călătorind în patru locuri din Insulele Fidji, “a botezat cu Duhul Sfânt 130 de suflete”. Prin punerea mâinilor noilor apostoli asupra unei persoane, aceasta primeşte ungerea cu Duhul Sfânt şi obţine apartenenţa la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membri ai „adevăratei Biserici Creştine”.
De asemenea, “ungerea” poate fi transmisa chiar şi celor care au murit! în astfel de cazuri, cei vii devin locţiitori ai celor morţi. Pentru justificarea acestei practici, secta se foloseşte de versetului 29 din capitolul 15 din prima Epistolă a Sf. Pavel către Corinteni, însă oricine citeşte contextul acestui verset poate vedea că Sf. Pavel vorbeşte despre o comunitate religioasă izolată şi cel mai probabil necreştină care practica „botezul morţilor”. O asemenea practică nu a făcut parte niciodată nici din învăţătura şi nici din practica Sfinţilor Părinţi.
În rândul adepţilor ei, Biserica Nou Apostolica se bucură de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijină pe autoritatea infailibila a “apostolului patriarh”. Revelante pentru tenacitatea şi puterea acestei secte sunt evenimentele care s-au petrecut după moartea apostolului “principal” sau “patriarh” Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii Crăciunului din 1951 ca el nu va muri şi va trai apucând întoarcerea Domnului Iisus Hristos. Timp de noua ani aceasta afirmaţie a fost vehiculată constant în cadrul sectei. Bischoff a murit în cele din urma fără ca profeţia lui să se împlinească. Această neîmplinire a profeţiei „apostolului patriarh” a constituit pentru cine avea ochi de văzut şi urechi de auzit o demascare a sectei. Pentru cei mai mulţi membri însă, lucrurile nu au stat chiar aşa. Chiar a doua zi după moartea lui Bischoff, noul ales în funcţia de “apostol patriarh”, Schmidt, a declarat ca este de neînţeles de ce s-a răzgândit Dumnezeu! Schimbarea de intenţie îi aparţinea deci lui Dumnezeu, întrucât „apostolul patriarh” nu putea greşi!
„Biserica Nou-Apostolică” reprezintă o mistificare a adevăratei Bisericii a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă. Plictisiţi de spiritualitatea seacă şi raţionalistă a lumii neoprotestante, unii oameni caută noi forme care să le dea iluzia de autenticitate şi sacru. În loc să se îndrepte spre Biserica Ortodoxă, adevărata depozitară a harului lui Dumnezeu, a succesiunii apostolice şi administrator al Sfintelor Taine, aceşti oameni îşi plăsmuiesc lor înşişi simulacre de biserică, potrivit cu gusturile lor exotice şi cu vanităţile personale.
http://www.odaia.go.ro/noii_apostoli.html
