“Puţin mai înainte erai unul din cei mulţi, unul din comunitate, brusc însă te afli întăistătător, îndrumător, învăţător al credinţei, călăuză a tainelor necunoscute” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Bobotează, PG 46, 581 PD).
Fraza aceasta constituie o descriere foarte vie a schimbării ce are loc în viaţa clericului. Până ieri era unul dintre cei mulţi, laic, păstorit, mădular al Bisericii. Astăzi se află mai sus decât toţi pe care îi îndrumă duhovniceşte. A devenit gura celor credincioşi în actul liturgic, învăţătorul lor în viaţa duhovnicească; urcuş iute şi ameţitor.
Aşa trebuie să fie? Oare de ce Dumnezeu şi-ar expune robii primejdiilor unei asemenea bruşte schimbări? Răspunsul este, bineînţeles, nu! Şi aceasta deoarece dragostea şi &icirrc;nţelepciunea Sa a luminat pe Părinţii Bisericii în a rândui stadii iniţiatoare ca paşi obligatorii pe scara preoţiei, adică treptele clerului inferior. Candidatul la preoţie trebuie să fie hirotesit în mod succesiv citeţ, psalt, ipodiacon; chhiar dacă este catehet, iarăşi este necesară hirotesie specifică. (Este firesc ca unii dintre creştini să rămână în aceste grade ale clerului inferior şi să se dedice acestor slujiri). Fiecare slujire – diaconie în parte a Bisericii funcţionează în deplină armonie şi în strânsă legătură cu celelalte, iar cel rânduit pentru treapta preoţiei se va folosi trecând prin încercarea şi alegerea sa succesivă, astfel încât, treptat să se creeze (cristalizeze) conştiinţa liturghisitorului Bisericii. Astfel şi însuşi candidatul se pregăteşte mai temeinic, duhovniceşte, dar şi psihologic, iar credincioşii îşi dezvoltă (cultivă) respectul î;n mod natural-firesc, fără exagerări sau primejdii pe care le vom sublinia în continuare.
Alegerea bruscă a candidatului prin procedura (practica) zilelor noastre, prezintă mai multe probleme.
Pe de o parte există pericolul trufiei şi al mândriei pentru noul cleric, pericol care îl face să creadă că prin hirotonia sa a ajuns la o înălţime spirituală meritată, “relaxându-şi” astfel viaţa lăuntrică. Pe de altă parte pentru comunitate există alte două primejdii, fie clericul era înainte membru cunoscut de mic, ceea ce determină fenomenul de a nu fi respectat de cei din jur ca îndrumător duhovnicesc, fie clericul este rânduit într-o comunitate unde nu a fost cunoscut în prealabil, iar enoriaşii îşi creează în inimile lor o imagine idealizată (idanică) despre păstorul lor, îl văd ca un sfânt, mai ales dacă el însuşi chiar şi fără să vrea îşi promovează o imagine mitizată despre sine.
Fenomenul adorării persoanei duhovnicului constituie una dintre cele mai bolnave expresii ale vieţii bisericeşti contemporane şi a devenit cauza multor drame personale fie mărturisite, fie nemărturisite. Rădăcinile fenomenului sunt atât de natură psihologică, precum şi bisericească. Cât priveşte latura psihologică, trebuie să avem în vedere întotdeauna tendinţa omului către cele sensibile (către sentimental), deoarece apropierea de cele inteligibile cere mult efort duhovnicesc. Astfel omul preferă să adore persoana duhovnicului său în llocul lui Hristos. Pe de altă parte, ne amintea Dostoievski în Marele Inchizitor faptul că mulţi oameni (poate majoritatea) sunt dispuşi să-şi jertfească libertatea numai pentru a avea o oarecare certitudine, sau siguranţă. Să nu uităm şi autoaprecierea care are loc în cadrul acestui fenomen: dacă mă lipesc de un duhovnic pe care-l consider sfânt şi propria mea neînsemnătate ia alte dimensiuni şi se slăveşte printr-o slavă “de împrumut”.
De asemenea, nu trebuie să scăpăm din vedere şi aspectul ecleziologic al fenomenului: există duhovnici care nu ar trebui să practice această grea lucrare, din motivul imaturităţii personale; însă cineva i-a rânduit în această poziţie. Există şi alţii, potriviţi pentru aceasta, însă complet nepregătiţi, în vremuri în care oamenii sunt foarte complicaţi ei înşişi şi foarte derutaţi şi, ca urmare, se cere multă autocunoaştere şi multă cunoaştere a omului. Din păcate, aceşti “imaturi” constituie într-un final şi criteriile “duhovniciei” din Biserică şi generează ierarhizări ale clericilor noştri după măsuri exterioare, precum şi o publicitate a unor duhovnici promovată de “fiii” duhovniceşti. Toate acestea, ca să fie schimbate, cer “diortosiri” serioase ale mentalităţii noastre teologice, o dragoste mai mare pentru Biserică, o mai serioasă iconomie a dummnezeiescului har al Tainei Spovedaniei.
Independent de momentul când vor avea loc aceste schimbări, misiunea noastră ca “iconomi ai tainelor” este să priveghem pentru a nu ne scăpa din ochi “urzeala” creşterii noastre duhovniceşti. Cu alte cuvinte să cunoaştem bine cine suntem, cât este omeneşte posibil, dincolo de cinstea pe care ne-o acordă credincioşii. Şi încă, să ţinem în sufletul nostru frica de Dumnezeu şi respectul faţă de fraţii noştri, mai ales în timpul exercitării datoriei preoţeşti. Duhul care trebuie să-l domine pe cleric este: cine sunt eu, oare, să-l îndrum pe celălalt? Unde îl îndrum? Cum reprezint eu acel suflet în faţa Sfintei Treimi şi în cadrul vieţii liturgice? Într-un asemenea spirit este mult mai posibil ca viaţa noastră liturgică să devină &quuot;în Duh şi în adevăr” iar predania noastră de îndrumare a sufletelor să ajungă cât mai aproape de Adevărul dumnezeiesc.>
pr. Vasilios THERMOS
traducere de
pr. Constantin PETRACHE
