Ştefan cel Mare era fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul unui alt mare şi luminat voievod al neamului, zis Alexandru cel Bun şi Drept. A domnit între anii 1457-1504.
La vremea când pe câmpul de la Direptate Moldova l-a ales domn, Ştefan Vodă avea cam douăzeci de ani. Dar cu toată tinereţea domnitorul s-a arătat vrednic de fapte şi acţiuni ce au consolidat puterea Ţării Moldovei, ameninţată de mulţi duşmani hrăpăreţi dinafara hotarelor ei.
Din “Letopiseţul de la Putna” aflam despre prima victorie a temerarului domn, hotărât să dea riposta cuvenită impostorilor de tot soiul. Astfel “… în anul 6965, adică la 1457 luna aprilie 12, în Joia mare, Ştefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod a venit de la munteni şi a dobândit prima biruinţă asupra lui Aron Voievod pe Siret la tina, la Doljeşti”.
Acest moment de mare importanţă a urcării lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei avea să fie menţionat şi la marele istoric Nicolae Iorga în studiul sau “Apogeul puterii statului român în timpul domniei de 50 de ani ai lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei”: “Sprijinit de ofiţerii poloni din vecinătate, predecesorul sau, mişelul Petru Aron, un fiu nelegitim ai lui Alexandru cel Bun, încerca să se mai menţină, dar nu reuşi. La 1 aprilie 1457 era încă la Suceava: imediat după aceasta la 12 april Ştefan birui la Doljesti în “Hreasca” apoi la Orbic şi Petru fugi spre singurul colţişor ce-i sta deschis spre Polonia”.
Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt , s-a arătat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălţat cetăţi noi şi le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambiţiilor nesănătoase ale boierilor nesăţioşi, lacomi de mărire şi avere, care se arătau nemulţumiţi de urcarea sa pe tronul Moldovei, a limitat privilegiile celor înavuţiţi şi a acţionat energic împotriva tendinţelor vădite de dezbinare, luând apărarea ţăranilor exploataţi fără nici o milă de marii feudali. A contat în mod deosebit şi la sigur pe dragostea de ţară a răzeşilor, pe care i-a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu-i cu pământ şi preţuindu-i pentru virtuţile şi curajul lor de apărători ai ţarinei strămoşeşti.
Ştefan cel Mare era domnitorul care se bucura de dragostea şi sprijinul celor mulţi. Domnia sa a echipat o oaste puternică, bine pregătita, înălţând numeroase fortificaţii de apărare la hotarele Moldovei; aşezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic şi iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neaşteptate în duşmanii cumpliţi ai ţării.
În acelaşi studiu Nicolae Iorga elogia nu fără emoţie şi mândrie domnia lui Ştefan cel Mare, acel “… tânăr fiu de domn care smulse Moldova din mâinile slabe ale lui Petru Aron, domn minunat printr-o înţeleaptă cumpănire, ca şi prin lupte curajoase… după o puternică domnie de o jumătate de veac lăsa urmaşilor o ţară neatârnată mare, bogată. Puternicul lui braţ ridica în sfârşit sceptrul căzut în ţarina al bătrânului Alexandru”.
Intr-adevăr în paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri sunt înscrise victorii de mare răsunet ca cele de la Baia din 1467, de la Lipnic din 1470, din Codrul Cosminului de la 1497 etc., care au punctat domnia plina de izbânzi a acestui mare Voievod al Moldovei.
Însă cele mai crunte au fost războaiele purtate cu ostile otomane câtă frunză şi iarbă, care se năpustiră în repetate rânduri ca lăcustele asupra acestui colţ de rai, aşezat în calea marilor furtuni ale vremii. Pentru început Ştefan cel Mare, ca domn vrednic şi mândru de trecutul glorios al înaintaşilor săi, a refuzat să se înfăţişeze la Poartă şi să plătească tradiţionalul tribut fălosului şi necruţătorului sultan Mohamed al II-lea, care la 1453 cucerise faimosul şi invincibilul până atunci Constantinopol. Înfuriat la culme de nesupunerea şi cutezanţa domnului Moldovei, el trimise poruncă grabnică lui Soliman paşa. unuia din demnitarii şi oştenii cei mai încercaţi ai săi, să se lase de toate, să pornească neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan şi să treacă prin foc şi sabie “vilaietul Bogdania”, precum era numita de turci Moldova…
Soliman paşa renunţă la asediul unei cetăţi albaneze, adună în scurtă vreme o armată numeroasă de peste 120 de mii de oşteni bine pregătiţi şi înarmaţi, setoşi de sânge şi averi, şi porni înfuriat asupra Moldovei, al cărei domnitor încercase a sfida Poarta.
Ştefan cel Mare, dispunând doar de 40 de mii de luptători curajoşi şi iscusiţii şi de vreo 9 mii de secui, unguri şi poloni veniţi în ajutor, a recurs la una din cele mai bine chibzuite tactici, verificate şi în luptele susţinute mai înainte vreme. El a dat poruncă să fie părăsite toate aşezările omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor, să fie tăinuite proviziile. Astfel duşmanul supus foametei era hărţuit neîncetat, pâlcuri de oşteni din cei mai viteji lovind pe neaşteptate, ca fulgerul năprasnic în el.
Lupta cea mare, a avut loc la 10 ianuarie anul 1475 pe valea Bârladului la miazăzi de Vaslui, într-o aşezare mlăştinoasă, care îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrările de armată.
Anume aici îşi puse de gând Ştefan cei Mare şi oştenii săi să le întindă capcana turcilor. Zorii zilei cufundată în pâclă deasă au vestit prin sunetele de alarma ale trâmbiţelor şi bubuitul tunurilor începutul marii bătălii. Clinchetele paloşelor încrucişate se pierdeau în larma glasurilor celor răniţi. Îndemnurile de luptă nu conteneau nici pentru o clipă. Părea că cerul se împreunase cu pământul, potopind în noroi valea Bârladului, altădată pustie. Duşmanii înrăiţi se năpusteau cu ură şi înverşunare asupra oştenilor lui Ştefan, nădăjduind să-i înece în sânge şi să treacă prin foc şi sabie frumoasa, dar năpăstuita Ţara a Moldovei.
Încercat în bătălii, iscusit şi viteaz în războaie, Ştefan Voievodul s-a aruncat în lupta cea mare şi grea, împrospătând puterile oştenilor săi, îndemnându-i prin pilda şi curajul său fără de asemănare. Loviţi prin surprindere, turcii au prins a da îndărăt. Un atac şi mai năprasnic, săvârşit de un pâlc de moldoveni, ţinuţi până la acea clipă în rezerva, semăna panică în tabăra turcilor şi puse pe fugă trupele „invincibile” ale fălosului Soliman paşa. Topoarele, securile, ghioagele loveau îndesat şi fără pic de odihnă în duşmani, ca în cele din urmă turcii să nu mai reziste atacurilor. Ei părăsiră lunca sângeroasă, dând bir cu fugiţii. Unii se înecară în mlaştina răzbunătoare şi ea, alţii pâlcuri-pâlcuri răzleţe se risipiră în toate părţile, spre a se adăposti şi a scăpa de loviturile oştenilor temerari ai lui Ştefan cei Mare. Părea că şi văzduhul, întreaga natură ţineau parte vrednicilor apărători ai gliei strămoşeşti, “şi în ziua aceea de marţi, a desăvârşitei biruinţe – cea mai mare din viaţa lui Ştefan şi asupra celui mai puternic duşman – şi miercuri şi joi pâlcuri de vânători se ţinură în urma duşmanilor”, avea să noteze mai târziu acelaşi reputat istoric Nicolae Iorga.
“A fost un groaznic măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Soliman paşa şi-a scăpat viaţa cu fuga”, fusese nevoit să recunoască un cronicar turc, martor ai acelei bătălii.
După biruinţa de la Vaslui, conştient de puterea şi poftele hapsâne ale turcilor, într-o scrisoare adresată creştinătăţii şi tuturor cârmuitorilor din aceea vreme Ştefan Voievodul îi avertiza de primejdia de moarte ce plutea asupra întregii Europe.
Şi intr-adevăr în curând temerile domnitorului moldovean s-au dovedit întemeiate. În vara anului 1476 Mohamed al II-lea purcese el însuşi în fruntea unei armate uriaşe spre “Ţara Moldovei. La Valea Alba şi la Războieni Ştefan cel Mare, cu o armata de vreo 12 mii de oşteni, nu a putut ţine piept puhoiului de 200 de mii de turci. Au rezistat însă cetăţile Moldovei, până la urmă sultanul văzându-se nevoit să se întoarcă la Poartă fără a-şi realiza planurile sale de a supune Moldova, a-l izgoni pe Ştefan cel Mare şi a cuceri noi pământuri pe malul mării Negre. Luptele cu turcii au durat până prin 1487, când Ştefan cel Mare, acceptă plătirea unui tribut puternicei Porţi Otomane, obţinând în schimb libertatea Moldovei şi pacea mult dorită în hotarele ei strămoşeşti.
Ştefan cel Mare, vrednicul domnitor al Moldovei a izbândit în 34 din cele 36 de războaie, purtate de-a lungul glorioasei şi zbuciumatei sale domnii, ajungând să se, bucure de faima de bun gospodar ai ţării, iubitor şi ocrotitor al artelor şi culturii. Între anii 1466-1469 din îndemnul Domniei Sale au fost să se înalţe mănăstirea Putna, ajunsă mai apoi necropolă voievodală şi loc de pelerinaj pentru urmaşii porniţi în lupta pentru libertatea şi independenţa Ţării Moldovei. Alte monumente de artă medievală au fost zidite la Voroneţ, Pătrăuţi, la Borzeşti, locul naşterii şi copilăriei viitorului voievod, la Războieni, Răuşeni şi în alte pământuri pe unde şi-a purtat paşii Ştefan cel Mare.
Marele şi distinsul Voievod ai neamului, pe care cronicile ni-l înfăţişează ca pe un bărbat nu prea înalt, cu faţa ovală, plină, cu fruntea boltită, senină, cu ochii pătrunzători, de un albastru de Voroneţ cu parul inelat lăsat pe spate, era, după cum aflăm din scrisul lui Grigore Ureche “… om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu îndepărteze, şi pentru aceia rar război de nu biruia şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ci ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor”.
Dar anii, viaţa zbuciumată petrecută în războaie şi fapte întru binele Moldovei, şi rana de la picior pricinuită în luptă i-au slăbit puterile. La 2 iulie 1504, în a patra ora a zilei după 47 de ani şi 3 luni de domnie Ştefan cel Mare şi Sfânt avea să se sfârşească din viaţă, păşind în nemurire şi lăsându-ne drept moştenire porunca ce dăinuie de ani şi ani prin Ţara Moldovei atât de inspirat şi zguduitor evocată de Barbu Delavrancea în piesa “Apus de soare”: “… Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care ne-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!…”
