(Articol realizat pe baza foilor misionare de la Biserica Acoperământul Maicii Domnului, Los Angeles, S.U.A.)
O estimare a povestirilor contemporane despre viaţa de după moarte
După familiarizarea cu cărţile contemporane despre viaţa de dincolo de moarte cititorul îşi creează impresia că moarte nu este deloc înfricoşătoare, că pe omul trecut în “cealaltă” lume îl aşteaptă automat senzaţii plăcute de pace, bucurie şi petrecere în atotiubitoarea şi atotiertătoarea Lumină; că din acest motiv nu este nici o diferenţă între drepţi şi păcătoşi, credincioşi şi necredincioşi. Această situaţie i-a făcut pe unii gânditori creştini să se pună în gardă şi să se îndoiască în privinţa acestui gen de literatură. Au început să se întrebe: “Nu sunt oare aceste viziuni ale luminii o ispită a diavolului, îndreptată împotriva trezviei creştinilor? – Trăieşte cum vrei, oricum vei ajunge în rai”.
Din acest motiv, cercetătorii John Ankenberg şi John Weldon se exprimă negativ faţă de toată literatura despre stările premergătoare morţii, văzând în ea simple trucuri oculte. Totuşi, o cercetare atentă a povestirilor contemporane ale oamenilor ce au supravieţuit morţii clinice duce la concluzia că majoritatea dintre ei au avut vedenii autentice şi nu înşelări ale diavolului. Problema principală constă nu în vedeniile premergătoare morţii, ci în interpretarea lor de către medicii şi psihiatrii care sunt departe de creştinism.
În primul rând, departe gândul că toţi care mor temporar se învrednicesc să vadă Lumina. Noi am amintit deja despre cercetările minuţioase ale doctorului Ring, din care se vede clar că numai un procent mic dintre oamenii care au supravieţuit morţii se învrednicesc să vadă Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal a reanimat mulţi muribunzi, susţine că, comparativ vorbind, acelaşi număr de oameni văd întuneric şi groază câţi văd Lumină. Această părere o împărtăşeşte şi doctorul Charles Garfield, cercetător principal în domeniul stărilor premergătoare morţii. El scrie: “Nu fiecare om moare cu moarte plăcută şi liniştită… Printre pacienţii anchetaţi de mine cam tot atâţia au retrăit stări neplăcute (întâlniri cu făpturi demonice) câţi au trăit stări plăcute. Însă unii dintre ei au retrăit ambele stări”.
Există temeiuri pentru a presupune că mulţi oameni, uneori conştient, iar uneori inconştient nu vorbesc despre stările lor neplăcute din vedenii. După părerea doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atât de îngrozitoare încât subconştientul oamenilor care le-au văzut şterge aceste imagini în mod automat din memorie. În cartea sa, doctorul Rawlings prezintă cazuri de astfel de amnezie. Psihiatrii care tratează oameni care au trecut în copilărie prin traume sufleteşti majore (de exemplu violuri sau bătăi) ştiu despre acest mod selectiv de uitare. În afară de asta, oamenii care au retrăit vedenii luminoase vor povesti cu mai mare plăcere despre ele decât oamenii ce au retrăit vedenii groaznice. Căci ceea ce vede omul “acolo” trebuie să corespundă cu ceea ce a meritat el prin viaţa sa dreaptă sau păcătoasă. În acest fel, doi factori favorizează relatarea unilaterală: a) procesul amneziei selective şi b) dorinţa de a nu răspândi lucruri nefavorabile despre sine.
Karl Osis mărturiseşte că în cazul cercetării problemei morţii printre hinduşi s-a constatat că la moarte cam o treime retrăiesc groază, depresii şi mare nelinişte la arătarea lui “yamduts” – îngerul hindus al morţii şi alţi monştri din cealaltă lume.
Evident că religia hindusă cu misticismul său păgân poate contribui la apropierea omului de forţele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestă mai târziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea morţii.
Din literatura patristică noi ştim că înşelarea diavolului constituie un pericol real. Apostolul Pavel avertizează că “satana poate lua chip de înger luminos” (2 Cor. 11, 14).
Totodată, diavolul nu are putere să înşele pe oricine, când vrea şi cum vrea: acţiunile lui sunt limitate de Dumnezeu. Dacă omul este mândru şi doreşte să vadă ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalţi oameni, atunci pe el îl paşte pericolul să primească demonul drept înger. În domeniul duhovniciei această stare se numeşte “înşelare”. Pericolul de a cădea în înşelare ameninţă pe fraţii de mănăstire care procedează după mintea lor, pe nevoitorii satisfăcuţi de sine (călugări dar şi mireni, care postesc sau fac alte nevoite, fără dreaptă judecată şi îndrumător), pe “prorocii” mincinoşi şi vindecători, precum şi pe oamenii care practică o mistică nesănătoasă, cum ar fi: meditaţia transcedentală, yoga, spiritismul, ocultismul, medicina bioenergetică s.a. Din povestirile oamenilor care au supravieţuit morţii clinice nu se vede că ei s-ar fi îndeletnicit cu vreuna dintre acestea. În majoritatea cazurilor ei sunt oameni obişnuiţi, care din cauza uneia sau altei boli fizice au murit, dar datorită stăruinţei medicilor şi a posibilităţilor medicinii actuale au fost reanimaţi. Ei nu au aşteptat nici o vedenie suprafirească şi ceea ce li s-a dat lor să vadă, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei să aibă o atitudine mai demnă faţă de viaţa lor. E greu să ne împăcăm cu gândul că Domnul a îngăduit satanei să-i înşele pe aceşti nenorociţi, neiscusiţi în viaţa duhovnicească. În afară de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse, aceeaşi Lumină au văzut-o mulţi copii, care datorită purităţii lor şi nevinovăţiei se află sub acoperământul Celui de Sus.
În cărţile ortodoxe despre viaţa de după moarte există povestiri despre ivirea demonilor în faţa muribunzilor şi despre trecerea sufletului prin faza “vămilor”. Dar tot din aceste cărţi se vede că demonii încep să sperie sufletul abia după ce vine îngerul-păzitor şi începe să-l conducă pe calea ce duce la Prestolul Dumnezeiesc. În afară de asta, în prezenta îngerului, demonii sunt nevoiţi să se prezinte cu înfăţişarea lor adevărată, respingătoare.
În ceea ce priveşte descrierile Luminii făcute de contemporani, rămâne întrebarea, cum să le împăcăm cu relatările creştine tradiţionale. În literatura ortodoxă împărăţia Luminii se descrie în funcţie de apropierea de Cer, în timp ce în literatura contemporană oamenii au văzut Lumina înainte de a trece graniţa tainică ce separă lumea de dincolo de lumea noastră. Noi credem că oamenii care au avut parte de moarte clinică încă nu au fost în adevăratul rai sau iad, ci numai au contemplat şi au presimţit acele stări. Atunci când îngerii se arătau sfinţilor, ei iradiau lumină, pe Tabor apostolii au văzut Lumina necreată, chiar dacă fizic se aflau încă în această lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperă această Lumină minunată tocmai pentru trezirea la o viaţă mai bună. Întâlnirea cu această lumină negreşit aduce sentimentul de bucurie şi pace nepământească. Lumina diavolului, dimpotrivă, aduce cu sine sentimentul unei nelinişti confuze. Ea inspiră omului sentimentul superiorităţii, promite înţelepciune, dar în ea nu e dragoste. Aceasta e o lumină rece.
La cele spuse trebuie să adăugăm că “derularea” vieţii, pe care aceşti oameni au retrăit-o în timpul întâlnirii cu Lumina, când ei au fost puşi să-şi estimeze moral faptele lor, cât şi corectarea modului de viaţă care a urmat – toate acestea ne îndeamnă să credem că vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune şi nu înşelare. Căci “după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Pentru că diavolul încearcă să-l înstrăineze pe om de Dumnezeu, e posibil ca el să îi ajute pe oameni să devină mai credincioşi şi mai buni?
Cu toate acestea, în plan mai amplu omul credincios trebuie să fie foarte precaut cu toate vedeniile şi experienţele mistice. Astfel, în legătură cu apariţia unui mare număr de cazuri de înviere a oamenilor după moartea clinică, unii medici şi psihiatri au propus să formeze o nouă ramură a ştiinţei despre suflet şi viaţa de după moarte. Nu este nici o îndoială că mărturiile despre ceea ce au văzut sufletele în lumea “cealaltă” pot fi oricând comparate, studiate şi sistematizate. Dar trebuie să înţelegem că în acest caz misiunea medicilor şi psihiatrilor se reduce la o simplă compilare a unor cazuri individuale şi pentru că noi, cei vii, suntem rupţi de relaţia directă cu lumea spirituală, nu există posibilitatea programării şi a controlului stărilor post-mortem în genul experienţelor de laborator.
Totodată nu trebuie să uităm că viaţa omului se află în mâinile lui Dumnezeu. Doar El hotărăşte atât momentul morţii, cât şi soarta sufletului după despărţirea lui de trup. De aceea, încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu şi îl pune pe experimentator în relaţie cu duhurile căzute de dincolo. Drept rezultat, mărturiile adunate de el vor fi mincinoase iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rose) scrie despre aceasta în felul următor: “Mulţi dintre cercetătorii contemporani recunosc sau cel puţin au o atitudine de simpatie pentru învăţătura ocultă în domeniul stărilor extracorporale pentru simplul motiv că ea se întemeiază pe experiment, care stă la temelia ştiinţei. Dar experimentarea în lumea materială se deosebeşte esenţial de “experimentarea” în domeniul stărilor extracorporale. În lumea materială obiectele şi legile studiate sunt moral neutre şi de aceea pot fi analizate obiectiv şi verificate de alţii. În cazul dat obiectele studiate sunt ascunse oamenilor, foarte greu de surprins şi frecvent manifestă o voinţă proprie cu scopul de a-l amăgi pe cercetător” (Sufletul după moarte). Aceasta are loc pentru că sfera lumii spirituale apropiate de noi este plină de fiinţe conştient rele, demoni, care sunt specialişti în domeniul înşelării. Ei cu mare plăcere vor lua parte la tot felul de experimente, dându-le direcţia corespunzătoare.
De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie să-l primim cu seriozitate. Astfel, în zilele noastre un şir de cercetători pornind de la cazuri concrete de moarte clinică au trecut la experienţe personale în ceea ce priveşte stările extracorporale. Nefiind conduşi de învăţătura ortodoxă şi experienţa milenară a Bisericii Ortodoxe, ei au purces să studieze stările corpului “astral” şi au nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire aceasta s-a întâmplat şi cu doctorul Moody, cu psihiatrul E. Kubler-Toss şi alţii. Dr. Moody, de exemplu, după ce a scris trei cărţi preţioase cu date autentice, a început să experimenteze după reţetele teosofiei şi meditaţiei transcedentale. Nu demult el a editat pe această temă o carte intitulată “Întoarcerea” (Coming Back) în care prezintă deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.
Mărturii ale sinucigaşilor
În timp ce sufletele oamenilor morţi pe cale firească încearcă în cealaltă lume uşurare şi chiar bucurie, sufletele sinucigaşilor, dimpotrivă, nimerind în lumea cealaltă încearcă confuzie şi suferinţă. Un specialist în domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin următoarea frază foarte exactă: “Dacă părăsiţi viaţa cu sufletul zbuciumat, atunci şi în cealaltă lume veţi trece cu sufletul zbuciumat”. Sinucigaşii îşi pun capăt zilelor cu gândul “să termine cu toate” şi când colo, dincolo totul abia începe pentru ei.
Iată câteva povestiri contemporane care ilustrează starea de dincolo a sinucigaşilor. Un bărbat care-şi iubea mult soţia şi-a curmat zilele atunci când ea a murit. El spera astfel să se unească cu ea pentru totdeauna. Dar s-a dovedit a fi chiar invers. Când medicul a reuşit să-l reanimeze el a povestit: “Nimerisem în cu totul altă parte decât soţia mea… Acela era un loc îngrozitor… Am realizat imediat că am comis o gravă greşeală”.
Unii dintre sinucigaşii reîntorşi la viaţă descriau că după moarte ei nimereau într-un fel de temniţă şi simţeau că vor rămâne acolo un timp foarte lung. Ei conştientizau că aceasta le este pedeapsa pentru încălcarea legii stabilite, potrivit căreia fiecare om trebuie să suporte anumite suferinţe. Aruncând samovolnic povara prevăzută pentru ei, în cealaltă lume ei trebuia să poarte şi mai mult.
Un bărbat care a supravieţuit morţii clinice povestea: “Atunci când am nimerit acolo am înţeles că două lucruri sunt absolut interzise: să te ucizi pe tine şi să ucizi un alt om. Dacă eu m-as fi hotărât să-mi pun capăt zilelor, aceasta ar fi însemnat să-I arunc în faţă lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de viaţă pe un alt om – ar însemna să încalci planul lui Dumnezeu pentru el”.
Impresia generală a medicilor-reanimatologi este următoarea – sinuciderea se pedepseşte foarte aspru. Doctorul Bruce Greyson, psihiatru la secţia de urgenţă de pe lângă Universitatea din Konegen, după ce a studiat temeinic această problemă, afirmă că nimeni din cei ce au supravieţuit morţii clinice nu mai vrea să-şi grăbească sfârşitul. Cu toate că lumea de dincolo este incomparabil mai bună decât a noastră, viaţa de aici are o însemnătate foarte mare de pregătire. Numai Dumnezeu hotărăşte când este omul suficient de matur pentru veşnicie.
Bewerly, în vârstă de 47 de ani, povestea cât e de fericită că a rămas în viaţă. În copilărie ea a suferise multe de la părinţii ei, care zilnic îşi băteau joc de ea. Fiind acum în vârstă, ea nu putea să povestească fără emoţii despre copilăria ei. Odată, la vârsta de 7 ani, fiind foarte supărată din pricina părinţilor, ea s-a aruncat cu capul în jos şi şi-a spart capul de ciment. În timpul morţii clinice sufletul ei a văzut copii cunoscuţi care îi înconjurau corpul neînsufleţit. Deodată, în jurul lui Bewerly a strălucit o lumină orbitoare, din care un glas necunoscut i-a zis: “Ai făcut o greşeală. Viaţa nu-ti aparţine ţie şi trebuie să te întorci”. La aceasta Bewerly a reproşat: “Dar nimeni nu mă iubeşte şi nimeni nu vrea să aibă grijă de mine”. “Nu este adevărat, a răspuns vocea, nici în viitor nu se va îngriji nimeni de tine. De aceea învaţă-te să te îngrijeşti singură”. După aceste cuvinte Bewerly a văzut în jurul său zăpadă şi un copac uscat. Dar, deodată, nu se ştie de unde, a adiat o căldură, zăpada s-a topit şi crengile uscate ale copacului s-au acoperit de frunze şi mere coapte. Apropiindu-se de copac, ea a început să rupă mere şi să le mănânce cu plăcere. Atunci a înţeles că precum în natură, aşa şi în viaţă există perioade de iarnă şi vară, care alcătuiesc un întreg în planul Creatorului. Când Bewerly şi-a revenit, ea a început să aibă o nouă atitudine faţă de viaţă. Ajungând mare, ea s-a căsătorit, a avut copii şi a fost fericită.
Învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte
Chiar dacă experienţa zilnică ne arată că moartea este partea fatală a fiecărui om şi o lege a naturii, totuşi Sfânta Scriptură învaţă că la început moartea nu intra în planul lui Dumnezeu pentru om. Moartea nu este o normă stabilită de Dumnezeu, ci mai degrabă abaterea de la ea şi o mare tragedie. Cartea Facerii povesteşte că moartea a pătruns în natura noastră drept urmare a încălcării poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a readuce omului viaţa veşnică pe care o pierduse acesta. Aici nu e vorba de nemurirea sufletului, pentru că el prin natura sa nu e supus distrugerii, ci chiar de nemurirea omului în ansamblu, compus din suflet şi trup. Restabilirea unităţii dintre suflet şi trup trebuie să se realizeze concomitent pentru toţi oamenii la învierea de obşte a morţilor.
În unele religii şi sisteme filosofice (de exemplu în hinduism şi stoicism) există ideea că principalul în om este sufletul, iar trupul este doar un ambalaj provizoriu în care se dezvoltă sufletul. Când sufletul atinge nivelul spiritual cunoscut, trupul nu mai este necesar şi el trebuie aruncat ca pe o haină purtată. Eliberându-se de trup, sufletul se ridică pe o treaptă superioară a existentei. Credinţa creştină nu împărtăşeşte această concepţie despre natura umană. Acordând prioritate începutului spiritual din om, ea vede în el o fiinţă bivalentă, compusă din elemente ce se completează reciproc: spiritual şi material. Există şi fiinţe necorporale simple, cum ar fi îngerii şi demonii. Dar omul are o altă configuraţie şi destinaţie. Datorită trupului natura sa nu numai că este mai complicată, ci şi mai bogată. Unirea dintre trup şi suflet, hotărâtă de Dumnezeu, este o unire pe vecie.
Atunci când după moarte sufletul părăseşte trupul său, el nimereşte în condiţii vitrege pentru sine. Într-adevăr, el nu este chemat să existe ca nălucă şi-i este greu să se adapteze la noile şi nefireştile pentru el condiţii. Iată de ce, pentru o anulare desăvârşită a urmărilor distrugătoare ale păcatului, Dumnezeu a binevoit să-i înfieze pe oamenii creaţi de El. Aceasta se va întâmpla la a doua venire a Mântuitorului, atunci când la cuvântul Lui atotputernic sufletul fiecărui om se va întoarce în trupul său nou şi reabilitat. Trebuie să repetăm că el nu va intra într-un nou înveliş, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a avut înainte, doar că nou şi etern, adaptat pentru noile condiţii de existentă.
În ceea ce priveşte starea temporară a sufletului din momentul despărţirii lui de trup şi până la ziua învierii de obşte Sfânta Scriptură ne învaţă că sufletul continuă să trăiască, să simtă şi să gândească. Dumnezeu “nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, pentru că la El toţi sunt vii” – a zis Hristos (Mt. 22, 32; Ecc. 12, 7).
Moartea, fiind o despărţire temporară de trup, în Sfânta Scriptură este numită ba mutare, ba despărţire, ba adormire (2 Pet. 1, 15; Fil. 1, 23; 2 Tim. 4, 6; FA 13, 36).
Evident că cuvântul adormire (somn) nu se referă la suflet, ci la trup, care după moarte parcă s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însă, despărţindu-se de trup, îşi continuă viaţa conştientă ca şi mai înainte.
Valabilitatea acestei afirmaţii se vede şi din pilda Mântuitorului despre bogatul şi Lazăr (Lc. 16) şi din minunea de pe Tabor. În primul caz, bogatul din iad şi Avraam din rai discutau posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazăr pe pământ la fraţii bogatului ca să-i ferească de iad. În al doilea caz, proorocii Moise şi Ilie, care au trăit cu mult înainte de Hristos, discută cu Domnul despre patimile viitoare. Mai mult, Hristos le-a spus iudeilor că Avraam a văzut venirea Lui, evident din rai, şi că s-a bucurat (In. 8, 56).
Această frază n-ar fi avut nici un sens dacă sufletul lui Avraam s-ar fi aflat într-o stare de inconştienţă, aşa cum învaţă unii sectanţi despre viaţa sufletului după moarte. Cartea Apocalipsei povesteşte în mod figurat despre cum reacţionează sufletele drepţilor din Cer la evenimentele ce se petrec pe pământ (Ap. 5-9).
Toate aceste pasaje din Scriptură ne învaţă să credem că activitatea sufletului cu adevărat continuă şi după despărţirea lui de trup.
Totodată Scriptura învaţă că după moarte Dumnezeu hotărăşte pentru suflet locul unde va petrece o vreme, în funcţie de ce a meritat trăind în trup: raiul sau iadul. Repartizarea într-unul din aceste locuri sau stări se hotărăşte prin aşa-numita judecată “individuală”. Judecata individuală trebuie deosebită de judecata “de obşte” ce va avea loc la sfârşitul lumii. Despre judecata individuală Scriptura ne învaţă: “Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului, să dea omului după căile lui” (Sir. 11, 28).
Si în continuare: “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”, evident, cea individuală (Evr. 9, 27).
Avem motive să presupunem că în faza incipientă de după moarte, atunci când sufletul pentru prima oară nimereşte în condiţii cu totul noi pentru el, are nevoie de ajutorul şi călăuzirea îngerului său păzitor. Aşa, de exemplu, în pilda cu bogatul şi Lazăr se povesteşte că îngerii au luat sufletul lui Lazăr şi l-au dus la Cer. Potrivit învăţăturii Mântuitorului, îngerii se îngrijesc de “aceştia mici” – de copii (în sens figurat şi direct).
Despre starea sufletului până la învierea de obşte Biserica Ortodoxă învaţă astfel: “Credem că sufletele morţilor se veselesc sau se chinuie după faptele lor. Despărţindu-se de trup, ele în aceeaşi clipă trec sau la bucurie sau la tristeţe şi suferinţă. Totuşi, nu simt nici fericire desăvârşită, nici chinuire desăvârşită, pentru că fericirea desăvârşită sau chinuirea desăvârşită fiecare o va primi după învierea de obşte, când sufletul se va uni cu trupul în care a trăit în dreptate sau în păcat” (Epistola patriarhilor orientali despre credinţa ortodoxă, art. 18.).
În acest mod, Biserica Ortodoxă deosebeşte două stări ale sufletului în lumea de dincolo: una pentru drepţi, alta pentru păcătoşi – raiul şi iadul. Ea nu recunoaşte învăţătura romano-catolică despre starea de mijloc din purgatoriu, deoarece în Sfânta Scriptură nu este nici o indicaţie asupra vreunei stări de mijloc. Totodată, Biserica învaţă că, în anumite condiţii, suferinţele păcătoşilor în iad pot fi curmate prin rugăciunile pentru ei şi prin faptele bune săvârşite în amintirea lor. De aici şi obiceiul de a da pomelnice la Liturghie cu numele viilor şi morţilor.
http://www.odaia.go.ro/tunelul.html
