b. Caderea stramosilor în pacat si începutul raului
Biblia arata începutul raului în domeniul lumii spirituale, al lumii morale; în lumea îngerilor ea noteaza caderea spiritelor rele, apoi transporta actiunea raului din sfera suprapamânteasca, cereasca, în lumea pamânteasca si aici arata locul încoltirii lui în domeniul libertatii morale a omului, în înlaturarea libera a primilor oameni de la destinatia, ce li-a aratat-o Ziditorul, în negarea constienta si libera a binelui.
Iata aceasta simpla povestire, despre cel mai însemnat eveniment în istorie, cunoscut fiecaruia din copilarie „Sarpele însa era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamânt, pe care le facuse Domnul Dumnezeu. Si a zis sarpele catre femeie: „Dumnezeu a zis el, oare, sa nu mâncati roadele din orice pom din rai?” Iar femeia a zis catre sarpe: “Roade din pomii raiului putem sa mâncam. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sa nu mâncati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” Atunci sarpele a zis catre femeie: „Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie, ca în ziua în care veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul”, De aceea femeia socotind, ca rodul pomului e bun de mâncat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit pentru ca da stiinta, a luat din el si a mâncat si a dat si barbatului sau si a mâncat si el” (Facerea 3, 1-6).
Asa s-a petrecut caderea primilor oameni sub ispita sarpelui sau a diavolului (Apoc. 12, 9; 20, 2), Din punct de vedere exterior caderea consta în calcarea poruncii, data în rai de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunostintei binelui si raului.
Înainte de a intra în explicarea sensului povestirii biblice despre începutul raului, care consta în calcarea poruncii, e necesar sa lamurim sensul si însemnatatea acestei porunci.
Porunca de a nu mânca din pomul cunostintei avea scopul în dezvoltarea morala a primilor oameni, în întarirea vointei lor bune, a virtutii lor.
Perfectiunea spirituala a omului din punct de vedere crestinesc consta în acordarea spiritului omenesc si în special a vointei omului cu vointa lui Dumnezeu. Acordarea aceasta poate fi inconstienta si nu libera, ca, de pilda, la copii; dar poate fi si libera, constienta, rationala. Perfectiunea morala a primilor oameni avea în ea toate trasaturile perfectiunii copilaresti, ale nevinovatiei. Actiunile bune ale primilor oameni se puteau baza numai pe instinctele bune ale naturii lor nestricate. Daca viata lor era în conformitate cu vointa lui Dumnezeu, apoi aceasta se explica nu prin faptul, ca primii oameni în mod liber si constient si-au ales o astfel de viata, ci numai prin actiunea naturii lor nestricate. Viata aceasta nu era opera hotarârii libere si constiente a primilor oameni, deci ea nu putea avea o valoare într-adevar morala, deoarece perfectiunea se începe doar acolo, unde se trezeste în om libertatea, constiinta. Ca fiinta rationala si libera, omul trebuia, singur sa-si aleaga calea vietii. Acestui scop foarte bine îi servea prima porunca. Îndata ce primii oameni au primit porunca de la Dumnezeu, în constiinta lor s-a ivit ideea despre posibilitatea raului, adeca, putinta unei alte vieti, pe lânga aceea, ce o cerea Dumnezeu; s-a trezit constiinta „eului”, a libertatii, a deosebirii lor de Dumnezeu. Totodata, în constiinta lor s-a ivit ideea despre necesitatea alegerii între vointa lor si vointa lui Dumnezeu; deoarece însa aceasta alegere nu se putea face fara lupta, fara îndoieli firesti, ca orice act al vointei, ei la început au trebuit sa treaca printr-o „ispita” sau „criza”, necesara în viata lor morala, dupa care putea sa urmeze sau întarirea în bine, sau alegerea constienta a raului. Printr-o asemenea criza trecem si noi la o anumita vârsta a vietii, în anumite conditii favorabile pentru dezvoltarea spirituala.
Daca porunca din rai si ispita primilor oameni erau necesare pentru trezirea ratiunii constiente în oameni, a binelui „constient”, înseamna ca Dumnezeu cere de la oameni tocmai ratiune, stiinta, si nu-i în contra stiintei; Dumnezeu este numai contra dobândirii cunostintei si a dezvoltarii ratiunii pe calea experimentala a pacatului prin ajutorul crimei, a nesupunerii lui Dumnezeu si vointei Lui, sau prin calcarea poruncii Lui. Prin urmare, nu cunoasterea se interzice si se pedepseste, ci pacatul, sau calea pacatoasa spre cunoastere, aleasa de oameni. Astfel ca la primii oameni era firesc gândul despre rau, însa nu gândul rau.
Doar si Iisus Hristos, dupa cum povesteste Evanghelia, a suferit ispita, si aceasta ispita n-a lasat nici o umbra asupra fiintei Lui morale.
Pe scurt, esenta raului se poate exprima în aceste câteva cuvinte: raul consta: „în dragostea omului fata de creatura mai mult, decât fata de Creator”; raul este înlocuirea existentii adevarate si a valorilor adevarate reale, care urmeaza din unirea noastra cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, înlocuirea lor prin naluciri, falsificari si bunuri relative.
Asa dar, raul, prin fiinta lui, totdeauna într-o masura mai mare sau mai mica este preferarea creaturii în locul Creatorului.
Însa din toate creaturile omul, desigur, mai întâi si mai mult se iubeste pe sine, apoi si pe celelalte. Dragostea fata de om la fel poate primi caracterul de idolatrie, de îndumnezeire ilegala a creaturii. Un asemenea caracter îl pot primi si asa numitele înclinari superioare, de pilda spre arta, spre stiinta, etc., — catre tot ce devine idolul nostru si tinde sa-L înlocuiasca pe Dumnezeu. Dupa definitia fer. Augustin virtutea este „ordinea în dragoste”. Prin urmare, pacatul sau raul moral este „dezordine în dragoste”. Aceasta-i cea mai scurta formula pentru exprimarea învataturii crestine despre esenta raului. Într-o astfel de lumina, cu desavârsire fireasca, istoria biblica despre cadere este în conformitate cu toate legile psihologiei si nu poate face impresia unei povesti sau a unui mit, ci trebuie sa fie considerata ca istorie adevarata.
Cum am putea întelege ce s-a petrecut, reiesind din mentalitatea omului secolului XXI l-ea?
Dupa cum ne amintim Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toti pomii din rai poti mânca, iar din pomul cunoasterii binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în acre vei mânca, vei muri” (Facerea 2, 16-17).
Daca luam în consideratie ca binele si raul sunt extremitatile unei axe valorice sau axiologice putem spune ca Dumnezeu, pentru acel moment a interzis oamenilor sa cunoasca tot (a sti binele si raul înseamna a sti tot), pentru faptul ca omul putea folosi unele cunostinta în dauna sa deoarece dupa cum am vazut mai înainte era cu mintea copilareasca.
Dar sub îndemnul diavolului omul a dobândit aceste cunostinte, ba mai mult le-a si folosit si ca rezultat al acestui fapt în univers s-a produs o catastrofa, care a stricat natura lucrurilor si în primul rând natura omului, fiind supusa degradarii morale, intelectuale, bolilor si mortii.
Ca efect al acestei catastrofe omul vede ca e gol, apare rusinea (au cusut din frunze de smochin si si-au facut acoperaminte” (Facerea 3,7), apoi auzind glasul Domnului „s-au ascuns Adam si femeia lui de la fata Domnului Dumnezeu printre pomii raiului” (Facerea 3,8), o dovada a slabirii calitatilor intelectuale, sau a ratiunii omului, care pâna la caderea în pacat stia ca de Dumnezeu nu te poti ascunde, caci este omniprezent. Despre o noua cadere morala a primilor oameni vedem ca la întrebarea lui Dumnezeu „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit sa nu manânci?”(Facerea 3,11), Adam da vina pe femeie, sau chiar pe Dumnezeu (femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mâncat” (Facerea 3,12), iar femeia da vina pe diavol: „sarpele m-a amagit si eu am mâncat” (Facerea 3, 13).
De fapt prin întrebarile puse Dumnezeu le mai da o sansa oamenilor sa se îndrepte recunoscând ca au gresit, însa oamenii au ratat sansa.
Consecintele acelei catastrofe cosmice care a avut loc la începutul istoriei omenirii se transmit urmasilor lui Adam prin asa numitul pacat stramosesc.
Dar Dumnezeu nu l-a lasat pe om fara speranta la o însanatosire, sau mântuire.
Înca în Rai Dumnezeu adresându-se sarpelui spune: „Dusmanie voi pune între tine si între femeie, între samânta ta si samânta ei; aceasta îti va zdrobi capul…”( Facerea 3,15).
Ca sa se poata împlini aceasta, Dumnezeu i-a scos din gradina cea din Eden pe Adam si Eva „si a pus heruvimi si sabie de flacara vâlvâitoare, sa pazeasca drumul catre pomul vietii (Facerea 3,24).
De ce a fost alungat omul din rai. Sa fie asta a doua pedeapsa pentru pacat?
Desigur ca nu! Raspunsul îl avem în cuvintele Domnului: „Iata Adam s-a facut ca unul dintre noi cunoscând binele si raul. Si acum nu cumva sa-si întinda mâna si sa ia roade din pomul vietii, sa manânce si sa traiasca în veci!…”(Facerea 3,22).
Prin scoaterea, sau alungarea din rai nu s-a urmarit o pedeapsa ci s-a luat o masura preventiva de a-l feri pe om de un pas si mai strasnic pe care putea sa-l faca, sa nu guste cumva din pomul vietii vesnice în starea sa bolnava, cazuta, stricata. Pentru ca în cazul acesta omul n-ar mai fi putut salvat sau mântuit.
Deci ceea ce numim noi pacat stramosesc nu este de natura juridica ci de natura ontologica(adica ceea ce tine de fiinta sau firea noastra omeneasca).
Si iata de aceasta boala omul trebuia vindecat sau mântuit.
Omul nu se poate vindeca pe sine, deoarece nu el s-a creat cu propria putere, de aceea nici nu-si poate reface natura. Nici Dumnezeu fara voia omului nu poate sa-l mântuiasca, caci ar încalca libertatea vointei omenesti. De aceea natura umana trebuia sa fie refacuta într-o persoana care ar fi si Om si Dumnezeu. Neascultarea lui Adam a fost reparata de ascultarea si moartea Noul Adam, Fiul lui Dumnezeu Întrupat – Iisus Hristos, care a avut puterea deplina de a ajunge la telul urmarit, la mântuire, putere de ridicare fiintiala, ontologica, a firii umane din stricaciune si moarte.
Ce este mântuirea ?
Astfel ca la întrebarea ce este mântuirea si cum s-a realizat ea, am putea spune ca MÂNTUIREA [gr. solida, lat. salus-utis = mântuire, eliberare, vindecare] este actul în care Dumnezeu, prin întruparea, moartea si învierea Fiului Sau, restabileste omul în starea de comuniune personala cu El, dându-i acestuia germenele unei vieti vesnice, noi: «Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este întru Fiul Sau» (I In 5, 11).
Mântuirea vine de la Dumnezeu nu de la oameni, de aceea El însusi Se întrupeaza (In 3, 13) «pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire», ca o irumpere a iubirii Sale fata de om: «Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau cel Unul — Nascut L — a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica» (In 3, 16). Mântuirea a fost pregatita în Vechiul Testament în «multe feluri si în multe chipuri» (Ies. 3, 7— 8 ; Is. 7, 14), figura lui Mesia — Mântuitorul fiind anuntata la «plinirea vremii» (Mt. l, 21 ; Lc. 2, 11): «Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, sa ne înfieze, prin Iisus Hristos, dupa buna placere a voii Sale» (Ef. l, 5). Vocabularul soteriologic al Noului Testament cuprinde o multime de notiuni, parabole si naratiuni care indica diversitatea de aspecte si laturi ale mântuirii. Toate acestea converg spre evenimentul central al istoriei mântuirii: suferinta, moartea si învierea lui Hristos, întreaga istorie a mântuirii este concentrata în Jertfa Fiului: «în aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre» (I In 4,10).
Parintii rasariteni scot în evidenta faptul ca mântuirea este un act pornit din «filantropia» (iubirea de oameni) divina, care consta nu numai în vindecarea naturii umane si restabilirea ei în starea de la început, ci si în revarsarea în noi a vietii care este în Dumnezeu. Ca eveniment, mântuirea corespunde cu rascumpararea: cazuti în robia pacatului, aderând la ispita dusmanului lui Dumnezeu, urmasii lui Adam au fost rascumparati, iar «zapisul» — contractul, sau «pactul» cu diavolul — a fost distrus prin preluarea pacatului de catre Iisus, pe seama Sa. Se vorbeste deci despre rascumparare, ca eveniment plenar în viata post-adamica. Plata pacatului fiind moartea, Hristos a suferit pe nedrept moartea si «cu moartea pre moarte a calcat», izbavindu-Si urmasii de datoria contractata cu fortele raului. Dumnezeu a rânduit ca în Iisus Hristos firea umana, trecând prin eforturi morale corespunzatoare, prin suferinta si moarte, sub conducerea divina a Dunmbnezeu-Omului, a putut ajunge la ridicarea ei din stricaciune si din moarte, la îndumnezeirea ei în Iisus Hristos, îndumnezeire actuala a firii din El si virtuala sau potentiala în cei ce se unesc cu El.
De aceea Mântuirea nu este doar un act de reparatie, de restaurare sau numai de rascumparare, ci o iruptie în viata omului a lui Dumnezeu însusi. «Acela care ne — a iubit» (Rom. 8, 36), «Care pe însusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti» ne-a dat toate împreuna cu El (Rom. 8, 32). Parintii pun mântuirea în termeni de «pliroforia», de iradiere a plenitudinii lui Dumnezeu în viata noastra: «nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine» (Gal. 2, 20). Ei nu ezita sa puna semnul de egalitate între «soteria» (mântuire) si «theosis» (îndumnezeire). Teologia din ultima vreme, lasând pe plan secundar aspectul de rascumparare sau de justificare, si — a concentrat atentia asupra aspectului ontologic al mântuirii, acela de îndumnezeire.
Prin întruparea, patimile, moartea si învierea Sa, Hristos ne-a mântuit obiectiv pe toti, scotându-ne din rau. Iar daca ne unim voluntar cu El, ne mântuieste si subiectiv, personal, pe toti, ducându-ne acolo unde se duce El prin Înaltare.
Iata maretia împartasirii noastre cu Hristos Mântuitorul!
