Interviu cu dl dr. V. Pastuh-Cubolteanu, cercetător in istoria pedagogiei, in care se spune că ţările suverane îşi apără sistemul educaţional de ideile şi practicile păguboase importate din bazarul pedagogic mondial.
Cor.: Sunteţi autorul a unui curs de istorie a pedagogiei moderne. Ce schimbări observaţi, la noi, in teoria pedagogică a ultimilor ani? Cum influenţează acestea asupra procesului educaţional?
V.P.-C: Răspunsul la această întrebarea ar putea constitui subiectul unei cărţi întregi.
Am să formulez nişte constatări de ordin general, in baza studierii a peste 1500 de materiale publicate in presa pedagogică şi in culegerile de lucrări ştiinţifice pedagogice.
Ca reper, pentru comparaţie, am să iau pedagogia epocii istorice precedente – epoca demolării socialismului de cazarmă rusesc.
Schimbările din pedagogie sunt in legătură directă cu schimbările social – economice produse in societate, in legătură cu ideile pedagogice invalide importate peste hotare in ultimii ani.
De 15 ani, pedagogia noastră de tip capitalist-colonial e in criză profundă. Comparativ cu epoca precedentă, a “Perestroicii”, când pentru un scurt moment licărise o rază de lumină in pedagogie, a dispărut idealul (modelul) educaţional oficial. Ceea ce astăzi unii demnitari din pedagogie încearcă să dea drept ideal educaţional, de fapt nu corespunde exigenţelor structurii mostrei de ideal.
Un ideal educaţional este definitoriu pentru o pedagogie, iar lipsa acestuia devalorizează decisiv toată pedagogia teoretică şi practică. Propunerile unor savanţi de a formula modelul educaţional şi scopurile educaţionale reieşind din valorile pedagogiei naţionale, din păcate, nu au fost luate in consideraţie.
In ultimii ani ai “Perestroicii”, educaţiei i se acordau circa 19% din PIB, ulterior, finanţarea învăţământului a scăzut sub 3% din PIB ( din punct de vedere internaţional, pragul de jos admisibil fi ind de 6%).
Pe timpurile ultimei epoci sovietice, periodic erau publicate materiale oficiale ale conducerii de stat, conţinând analize şi sugestii pentru reforma din învăţământ. Acum conducerea nu se mai interesează de problemele învăţământului – acesta a fost lăsat pe mâinile unor bănci şi fundaţii străine, care ne impun programe şcolare şi manuale, alte infiltraţii de orientări degradante. O parte din savanţii cu funcţii diriguitoare in pedagogia noastră sunt corupţi “in serviciul fundaţiilor străine”, după cum constata şi profesorul, doctorul in pedagogie, V. Mândâcanu.
Dacă prin anii 1988-1989, ziarele pedagogice naţionale publicau proiecte cu principiile, direcţiile, conţinuturile reformei din învăţământ, care se discutau public, atunci “Reforma curriculară” impusă nouă de o bancă străină, la 1998, a fost implantată forţat, fără a face publice principiile, scopurile reale ş.a. Nici nu ni s-a cerut consimţământul.
“Reforma curriculară”, fără ideal naţional, fără scopuri naţionale, cu supraîncărcarea elevilor şi a pedagogilor, s-a dovedit a fi cu efect de diversiune antinaţională. Ca rezultat: efectul principal al maşinii curriculum-ului a fost eliminarea din circuitul şcolar in stradă a zeci şi zeci de mii de elevi, care, dintr-o oarecare cauză, s-au împiedicat la învăţătură. Alte pagube ale acestui proiect de origine străină au fost: năruirea educaţiei pro-naţionale, manipularea ideologică. Pe timpul sovietic, doar savanţii de la Moscova “pescuiau” idei de peste hotare. Ulterior, pedagogii noştri, cui nu-i lene, au început să târâie fel de fel de idei, bunedăunătoare, verificate-neverificate, care au devenit adevărate diversiuni educaţionale. Au apărut “pedagogii de alternativă”. De regulă, copiii supuşi acestor “pedagogii” fiind educaţi conform ideologiei mancurtizatoare in stil “pepsi”, sunt pierduţi pentru naţiune.
A fost eliminată sarcina educaţiei. A rămas numai sarcina instruirii “formativedezvoltative”. A dispărut clasica idee de ameliorare a societăţii prin perfecţionarea oamenilor educaţi in şcoală. Acum, oficial, e pus scopul “adaptării la realitate”. Probabil, autorii oficiali consideră societatea noastră atât de perfectă, încât nu mai e nevoie s-o ameliorezi. Trebuie numai să te adaptezi la realităţile ei.
Cor: Totuşi pedagogia modernă vine cu multe inovaţii care stimulează creativitatea elevului, propune metode noi de predare, de asimilare mai grabnică a informaţiei?
V.P-C: Da, azi se vorbeşte foarte mult despre creativitate. Comparativ cu ultimii ani ai “Perestroicii”, in lipsa motivaţiei suficiente pentru învăţătură, a sporit cu mult numărul de procedee didactice – “șmecherii” de stimulare a interesului faţă de materialul predat. Curriculum-ul impus conţine manipulaţii, un exces de material inutil, prevede prea multe obiective, in condiţiile de ore limitate.
Au apărut multe idei folositoare in managementul educaţional. Mai multă atenţie se acordă evaluării cunoştinţelor. Dar nu se ştie dacă evaluarea a devenit obiectivă.
S-a pus problema calităţii învăţământului, problema standardelor educaţionale. Cineva a şi făcut standarde – ce fel de standarde o fi acestea, in lipsa modelului educaţional?! Aceiaşi situaţie e şi cu tehnologiile educaţionale. Lipseşte setul de criterii de evaluare a schimbărilor şi a calităţii învăţământului. Predomină orientarea nu spre satisfacerea in primul rând a intereselor naţionale, ci orientarea spre satisfacerea cerinţelor organismelor de peste hotare. Lucrările știinţifice au defectul de a fi scrise ca pentru o pedagogie şi o societate “normală”, neaflate in criză. Astfel se manifestă ruperea de realitate a acestei pedagogii. Este stringent necesară reforma reformei şi reformularea principiilor pedagogice pornind de la principiile, valorile şi interese naţionale, aşa cum de fapt este prevăzut şi de către Legea Învăţământului.
Cor.: Cum pot fi apărate aceste valori ale pedagogiei naţionale şi care este experienţa altor ţări in acest sens?
V.P-C.: Ţările suverane îşi apără sistemul educaţional de ideile şi practicile păguboase importate din bazarul pedagogic mondial. Aceste state elaborează cu forţe proprii (de către savanţii oneşti, necorupţi de străini) propriile programe educaţionale.
Japonezii, in anii “50, și-au curăţit pedagogia de manipulările impuse de regimul de ocupaţie. Ruşii, cu câţiva ani in urmă, şi-au curăţit actele oficiale pedagogice de tot ce era dăunător, antinaţional. Ruşii, japonezii, chinezii, evreii, arabii ş.a. nu au permis diversiunea curriculară.
Cor.: Una din problemele apărute la moment in învăţământ este acea disciplină controversată “Deprinderi de viaţă”. Atât savanţi cat şi pedagogi practicieni, scriitori, medici, jurişti, dar şi mulţi părinţi, atenţionează societatea despre pericolul unor concepţii amorale pe care le inoculează in mentalitatea copiilor această disciplină, cel mai disputat compartiment al ei fiind “educaţie sexuală”. Dvs ca medic psihiatru ne puteţi explica mai bine, cum poate acţiona asupra dezvoltării copilului această informaţie şi modul in care este prezentată in cadrul disciplinii?
V.P.-C: Excesul de informaţie duce la excesul de preocupări şi practici sexuale precoce. Are loc deformarea ierarhiei valorilor. In acest caz relaţiile cotidiene dintre copiii de sex opus se biologizează in detrimentul instalării stimei, tactului, politeţii. Ulterior, va avea de suferit calitatea psihologică a familiei. Sexualitatea, ca să aibă un rol înnălţător, trebuie să fi e supusă moralităţii creştine (relaţia de cuplu e relaţia dintre bărbat şi femeie, pe calea prevăzută de natură, in scopul creării familiei), altfel, dacă instinctele sunt scăpate din frâu, omul se transformă intr-un animal.
Am studiat atent aceste manuale la disciplina “Deprinderi de viaţă” dintr-un interes dublu – ca medic, dar şi ca părinte care vrea să ştie ce calitate a studiilor ii oferă şcoala propriului copil. Am rămas stupefiat… Ele conţin o serie de erori grave, care vor aduce daune serioase atât sănătăţii şi integrităţii psihice cat şi celei fi zice a copiilor, stimulându-le mai degrabă acele comportamente deviante care chipurile sunt combătute de autori. Prezenţa acestor erori nu pot să mi-o explic altfel decât printr-o perfidă dezinformare, deoarece prea grave sunt acele greşeli şi ii descalifică totalmente pe autori. Iată unele din ideile şi afirmaţiile dăunătoare, certate cu ştiinţa:
1. Prezentarea relaţiilor sexuale orale ca raport sexual cu risc de infectare aproape inexistent. In realitate, sifilisul se transmite tot atât de uşor pe cale orală, precum şi pe cea vaginală. In venerologie, sunt descrise anghinele sifilitice. Afirmaţia despre securitatea perversiunile orale este un indemn ascuns de a practica această perversiune.
2. Prezentarea homosexualităţii drept variantă firească a sexualităţii. In realitate, homosexualitatea este o perversiune, o tulburare psihiatrică atestată ca atare in manualele de psihiatrie din diferite ţări (a se vedea: Руководство по психиатрии под ред. А. Снежневского, v. 2, p. 417- 418; В. Блейхер, И. Крух, Толковый словарь психиатрических терминов, v.1, p. 219; Каплан, Б. Сэдок, Клиническая психиатрия, trad. din engleză., 1998, p. 217; C. Gorgos, Vademecum in psihiatrie, Bucureşti, 1985, p. 46; etc.).
3. Prezentarea “sexului oral” şi a “sexului anal” ca activităţi sexuale fi reşti. In realitate, centrarea individului pe “sex oral” și pe “sex anal” sunt perversiuni. 4. Prezentarea in lumină pozitivă a purtării de către băieţi a hainelor, lenjeriei fetelor. Îndemnul purtării hainelor persoanelor de sex opus este o incitare la patologia psihiatrică denumită transvestism, patologie instalată in perioada copilăriei.
5. Prezentarea ca necesară a informaţiilor, pozelor şi exerciţiilor pe teme sexuale copiilor de vârsta de pană la 13 ani. In realitate, aceste activităţi sunt califi cate de manualele de psihiatrie ca pedofilie – perversiune pedepsită penal: “Pedofilia prezintă îndemn la acţiune sexuală repetată sau activaţia (sexuală) faţă de copiii mai mici de 13 ani”. (Г. Каплан, Б. Сэдок, Клиническая психиатрия, traducere din engleză, v. I, p. 482).
Aceste şi alte erori sunt o tentativă de scoatere a perversiunilor din psihiatrie in normalitate, din indecenţă in decenţă. Acest focus-pocus inadmisibil, este o bază “teoretică” de subminare gravă a moralităţii copiilor.
Cor.: La ce vârstă şi in ce mod poate fi oferită tinerilor informaţia din acest domeniu delicat al personalităţii – sexualitatea?
V.P.-C.: In perioada pubertăţii, de dorit – de către părinţi ori de către medic, diriginte, separat fetelor şi băieţilor. Laconic, fără aţâţarea atenţiei exagerate, aşa cum se practică in diciplina DDV.
Cor.: Dar ce atitudine aveţi faţă de iniţierea copiilor de la 5 ani in tainele sexualităţii, aşa cum se doreşte de către autorii curriculumului disciplinii “Deprinderi de viaţă” (vezi introducere la „Curriculum pentru disciplina şcolară “DDV”, Cartier, 2005, p.3)?
V.P.-C.: Atitudine negativă. Pană la pubertate nu e nici o urgenţă. Trebuie respectat clasicul principiu al pedagogiei: instruirea conform particularităţilor de vârstă. Altfel există riscul apariţiei unor devieri psihice.
Cor.: Cum influenţează asupra reuşitei şcolare şi a dezvoltării personalităţii debutul precoce al vieţii sexuale, fapt care, volens-nolens, este stimulat de instruirea de timpuriu in domeniul sexual, precum remarcaţi Dvs. şi alţi specialişti.
V.P.-C.: Influenţele nu sunt favorabile – distragerea de la carte, oboseala, atitudinea uşuratică sau drame amoroase cu decepţii şi depresii nedorite in perioada de creştere. Personalitatea devine vulnerabilă. O persoană ce are de pe băncile şcolii mai mulţi parteneri sexuali cu greu va putea crea pe viitor o familie armonioasă. De asemenea, in cazul debutului timpuriu al vieţii sexuale creşte riscul îmbolnăvirii cu diferite infecţii transmisibile, iar aceasta influenţează in mod direct asupra sănătăţii viitorilor copii, sau chiar există riscul ca viitoarele cupluri să nu mai poată procrea…
Cor.: Care este relaţia dintre drepturi şi responsabilităţi? Cum vedeţi tratarea acestei probleme in disciplina DDV?
V.P.-C.: Drepturile sunt social-corecte numai in asociere cu responsabilitatea şi obligaţiunile, fapt neglijat de autorii manualelor cu pricina, care vor să-i transforme pe copii in nişte supermeni cu apucături dictatoriale. Se cuvine să existe primatul obligaţiilor in faţa drepturilor. Creşterea asimetrică a drepturilor, in detrimentul îndatoririlor, produce mutaţii serioase in psihologia oamenilor şi in relaţionarea socială. Mutanţii sunt egoişti reci, cu necesităţi mereu crescânde, pe care nimeni şi nimic nu-i opreşte pe calea satisfacerii dorinţelor. Sute de mii de asemenea tipi egocentrici au fost remarcaţi in Europa apuseană, deja la începutul secolului XX, de către filozoful spaniol Ortega-y- Gasset. Mai târziu aceşti tipi de mutanţi au fost denumiţi de scriitorul P. Dumitriu “bande de căcănari”. Scriitorul – emigrat in Apus, a trăit acolo peste 30 de ani şi cunoştea bine realităţile. Mutanţii egocentrici îşi fac probleme unii altora, nu şi clasei dominante.
Cor.: Care ar fi concluzia Dvs. In finalul acestui interviu şi eventual unele propuneri?
V.P.-C.: Aşi vrea să-i atenţionez pe părinţi, opinia publică şi pe cei de la cârma ţării că disciplina ”Deprinderi de viaţă” constituie o diversiune antinaţională introdusă prin filieră pedagogică. Aceste erori grave, menţionate mai sus şi altele de acest gen pătrund astăzi in şcoală atât prin intermediul unor obiecte ce există deja, dar şi prin introducerea unor noi disciplini, cum este cazul cu “lansarea” recentă a disciplinii “Drepturile copilului”, care practic dublează conţinutul obiectului “Noi şi legea”, sau “Educaţie civică”. Recent se negociază un grant voluminos intitulat sugestiv “Educaţie de calitate in mediul rural”. Ce surprize ne va oferi şi acesta? Cine ştie conţinutul lui? Nu ne putem juca cu sănătatea copiilor, care au şi aşa un program supraîncărcat, fapt ce duce la apariţia multor maladii. Avem nevoie de un program de securizare a educaţiei, care ar garanta :1)formarea mecanismului de control şi dirijare a învăţământului de către societatea civilă, aşa cum se practică in Japonia; 2)interzicerea prin lege a elaborărilor pedagogice finanţate de peste hotare; 3)formarea unei Comisii de revizuire a programelor de învăţământ, a obiectivelor şi conţinuturilor educaţionale, cu scopul înlăturării a tot ce contravine intereselor şi securităţii naţionale; 4)stipularea prin lege a obligativităţii obţinerii, pentru proiectele de programe şi de manuale, a aprobării din partea societăţii civile in rezultatul unor largi dezbateri.
Interlocutor: A. Rusu
