Conceptia crestina despre om reiese din credinta ca omul este ultima si cea mai de seama dintre creaturile pamântesti, este coroana creatiei.
Faptul ca omul a fost creat in urma celorlalte fapturi se explica prin întelepciunea planului dumnezeiesc de creatie. Omul fiind asezat ca stapân pe pamânt (Facerea 1,28) ca loctiitor al lui Dumnezeu pe pamânt, era si firesc ca sa se organizeze mai întâi pamântul ca loc de desfasurare a vietii omenesti. Iata cum ne vorbeste Biblia despre crearea omului. Dumnezeu a creat universul in sase zile. Toate elementele de baza au fost create de Dumnezeu doar prin Cuvânt. In ziua a sasea dupa ce a creat Dumnezeu “fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate târâtoarele pamântului dupa felul lor” (Facerea 1,25), a purces la crearea omului. Biblia ne vorbeste despre aceasta ca despre un act Dumnezeiesc exclusiv si deosebit. Aici nu este vorba despre o noua specie de vietuitoare, ci despre o fiinta carei Dumnezeu ii da preferinta si o deosebeste de celelalte vietuitoare ca “chipul Sau” in lume. “Si a zis Dumnezeu: Sa facem pe om dupa chipul si dupa asemanarea noastra… si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie” (Facerea 1,16- 27). Deci omul a fost creat ca chipul lui Dumnezeu, ca imagine nemijlocita a lui Dumnezeu pe pamânt. Prin cuvântul grecesc “eikona” (icoana, imagine) traducatorii Septuaghintei au redat termenul evreiesc “tselen” cea ce înseamna literalmente: aparitie, reprezentanta, loctiitor, echivalenta, identitate, deci atunci când se reda evreiescul “tselen” prin “chipul” lui Dumnezeu se pierde ceva esential, caci omul nu este doar “chipul lui Dumnezeu” el este si “reprezentantul”, si “loctiitorul” lui Dumnezeu pe pamânt.
Caracterul deosebit al crearii omului este caracteristic printr-o actiune specifica a lui Dumnezeu: “Atunci luând Domnul Dumnezeu tarâna din pamânt, a facut pe om si a suflat în fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie” (Facerea 2,7). Nici una dintre celelalte fiinte n-a fost creata nemijlocit de “mana” lui Dumnezeu.
Material pentru creatie a servit “tarâna pamântului” de aici provine si numele primului om Adam (facut din pamânt) Dar aceasta “tarâna” a fost modelata intr-un act special de insusi “mâinile” lui Dumnezeu, Care a mai si suflat in ea “suflare de viata” facându-l pe om “fiinta vie”.
Din vechime pentru evrei suflarea in fata avea o adânca semnificatie simbolica. Aceasta însemnând transmiterea suflarii, a ceea ce este in cea mai mare masura ceva personal, intim, launtric – constiinta mea, duhul meu, deci si a “eului meu”, si daca Sf. Scriptura ne spune ca Dumnezeu a “suflat” in omul creat din pamânt suflarea Sa personala, aceasta trebuie sa însemne ca Dumnezeu ia transmis omului anumite calitati, care sunt caracteristice pentru existenta Divina. Ca rezultat al acestei transmiteri omul devine “fiinta vie”, asa ne spune Biblia.
Natura omului
Omul este constituit din doua elemente deosebite, unul material si celalalt spiritual, trup si suflet. Trupul omului este luat din pamânt, fiind compus din materie si, prin aceasta, in tot cursul vietii omul este legat de tot ceea ce este pamântesc. Trupul este muritor, sufletul nemuritor. Trupul este facut ca sa “se întoarca in pamânt cum a fost, iar sufletul sa se întoarca la Dumnezeu care l-a dat”(Eccl.12,7).
Sfintii Parinti comentând Sf. Scriptura concepeau trupul si sufletul ca doua moduri diferite de manifestare a “chipului lui Dumnezeu” în om. Primii crestini evitau de a da o definitie concreta a ceea ce se numeste “chipul lui Dumnezeu”, pentru a apara taina chipului existentei Divine de pericolul rationalizarii exagerate.
Mai târziu, in epoca Evului mediu, in temei in Apus, atunci când teologia crestina a alunecat spre “intelectuazare”, expresia dupa “chipul lui Dumnezeu” a fost interpretata in categorii “obiective” si identificata cu anumite atribute caracteristice “naturii spirituale” omenesti.
Conceptia despre om predominanta in Apus a suferit o mare influenta din partea filosofiei grecesi, uneori in forma simplista. Conceptia elina despre om ca “animal rational” a fost folosita pentru dezmembrarea s contrapunerea sufletului trupului, materiei s spiritului.
Î limitele acestei conceptii expresia “chipul lui Dumnezeu” este atribuita doar partii spirituale a omului, socotind ca partea materiala nu poate include in sine chipul nematerial al Divinitatii spirituale.
Astfel cu timpul s-a ajuns la concluzia ca sufletul omenesc individual este purtatorul chipului lui Dumnezeu fiindca el are trei atribute care sunt caracteristice lui Dumnezeu. Este vorba de ratiune, libertatea alegerii s suveranitate.
In Sf. Scriptura partea spirituala a omului este numita uneori suflet (psihi), alteori spirit, duh (pnevma). Parintii greci vorbesc despre componenta trihotomica a omului numind si partile ei si anume: – nous, psihi, soma, iar uneori despre doua componente in natura omeneasca.
Dupa cum reiese din cele spuse mai sus in prezent sunt doua conceptii despre natura omeneasca:
1. Dihotomia;
2. Trihotomia.
Dihotomia
Conceptia dihotomica sau dualismul antropologic învata ca sunt doua componente ale naturii omului, trup si suflet. Sufletul si spiritul sau duhul sunt privite ca acelasi fenomen, dar de o dezvoltare diferita. Dupa dihotomie omul care se lasa legat de cele pamântesti, neridicandu-se la o viata superioara, ramâne fizic sau trupesc; iar cel care se ridica la o viata religios-morala superioara, in duhul lui Hristos, este om spiritual sau duhovnicesc. Astfel, psihicul se numeste suflet daca in viata nu depaseste naturalul, strictul trupesc; iar sufletul se numeste spirit sau duh daca se ridica prin har si staruinta in bine la o viata ce depaseste naturalul. Prin aceasta se arata existenta unei opozitii intre omul neduhovnicesc si cel duhovnicesc (I Cor. 2,14-15);15,45-46; Gal. 5,16-17 s.a.)
Trihotomia
Conceptia trihotomica vorbeste despre trei componente in natura omeneasca.
Este sustinuta de multi Sfinti Parinti printre care si Sf. Teofan Zavorâtul
Despre componenta trihotomica a omului vorbeste Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Tihon.
Tot de conceptia trihotomista tine si Arhiepiscopul Luca Voino Iasinetkii in lucrarea sa Duh dusa I telo (Дух душа и тело).
In fondarea parerilor sale trihotomistii reies din anumite texte Biblice, spre exemplu: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator… si patrunde pana la despartirea dintre suflet si spirit, dintre încheieturi si maduva” (Evrei 4,12) sau: “Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavârsit, si duhul vostru si sufletul si trupul…”(1 Tes. 5,23).
Care dintre aceste conceptii este adevarata este greu de spus deoarece nu s-a ajuns la un consensus al Sf. Parinti.
Renumitul teolog ortodox Vladimir Nicolaevici Losskii, zice ca diferenta învataturii trihotomiste de cea dihotomista este cauzata de terminologie: dihotomistii vad in duh calitatea suprema a sufletului omenesc prin intermediul carei omul contacteaza cu Dumnezeu.
Doua memorii si doua constiinte ale omului
Omul poseda doua feluri de memorie: Memoria creierului (este asemanatoare cu memoria computerului) si memoria duhului. Ultima este bruiata in timpul lucrului intensiv al creierului. Doar in conditii speciale, in liniste când creierul este blocat in timpul somnului sau înainte de moarte, sau in timpul lucrarii încordate a duhului aceasta memorie se manifesta in plinatate.
Dupa moartea fizica când înceteaza cu desavârsire activitatea creierului ramâne doar o singura memorie, ceea a duhului. Atâta timp cat viata noastra curge ca intr-un caleidoscop in vuietul si zgomotul impresiilor exterioare, pana când lucreaza cu plina forta constiinta noastra fenominala, este închisa dar neîntrerupta activitatea constiintei transcendentale sau a supraconstiintei.
Doar atunci când constiinta fenominala este constrânsa de catre boala, somn, toxine, când activitatea normala a creierului este îngreuiata, doar atunci se întrezaresc unele sclipiri ale constiintei transcendente. Din vietile sfintilor avem destule pilde care ne vorbesc despre faptul ca suferintele, si durerile fizice deseori îi linisteau, eliberându-i de ispite. Din vietile martirilor este clar ca chinurile fizice stingeau deseori constiinta fenominala si trezeau la activitate constiinta transcendentala, care se manifesta prin fericirea launtrica pe care o aveau, suferind pentru Domnul.
O adânca schimbare psihologica are loc in noi prin actiunea harului lui Dumnezeu: “Sa va daruiasca, dupa bogatia slavei Sale, ca sa fi ti puternic întariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru” (Efeseni 3,16).
Aceasta este existenta adevarata, sau ipostasa, “eul dinauntru” gratie carui omul se manifesta ca un fapt existential, ne identic cu trupul sau cu sufletul.
Acestea doua doar toarna putina lumina asupra “eului” adevarat si sunt energii, manifestari, si metode de exprimare a ipostasei personale.
Deci, “eul” uman, ipostasa lui nu se identifica nici cu trupul nici cu sufletul, dar actioneaza si se face vazut prin functiile corporale si psihice. Iata din ce cauza nici un fel de dereglare fi zica, sau psihica nu este in stare sa-l lipseasca pe om de “omul dinauntru”, sa-l faca neom, sau sa-l nimiceasca ca fapt existential.
In conformitate cu învatatura Bisericii, omul ca existenta personala “in fata lui Dumnezeu” – cu alte cuvinte “chipul lui Dumnezeu” in om – nu poate fi localizat intr-un anumit punct vremelnic sau interval de timp.
Copilasul mic, omul “copt la minte” cel ce a murit in “floarea vietii”, batrânul “putred” sau “cel bolnav psihic”- toti sunt in aceeasi masura personalitati in fata lui Dumnezeu. Acest lucru are loc nu din cauza ca “eul” omenesc constiinta lui ar fi determinate de calitatile psihosomatice, ci de relatiile dintre om si Dumnezeu; de faptul ca Dumnezeu iubeste pe fiecare cu o singura dragoste, care “inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce înca nu sunt” (Romani 4,17).
Omul este persoana si chipul lui Dumnezeu in aceasta lume in masura in care el este capabil sa raspunda dragostei si chemarii adresate lui de catre Dumnezeu. Prin mijlocirea functiilor psihosomatice(spiritual-corporale) fiecare dintre noi, liber administreaza aceasta capacitate, acceptând sau neacceptând chemarea si dragostea lui Dumnezeu, astfel ori îndreptând existenta sa spre viata, care este legatura cu Dumnezeu, sau spre moarte, care este ruperea legaturii cu Dumnezeu.
Nicolae Fustei
1
1 comment