PAȘTILE EVREIESC
Cuvântul ebraic Pesah (trecere) este moștenit de evrei de la egipteni, fi ind preluat din forma bizantinolatină Paschae sau sărbătoarea azimilor. Evreii numeau Pesah (Pascha) sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) și coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Termenul ebraic Pesah – Paște a trecut în vocabularul creștin pentru că patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; obiectul sau motivul Paștilor creștine este însă cu totul altul decât al Paștilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefi ind altă legătură decât una de nume și de coincidenţă cronologică.
PAȘTILE CRUCII, PAȘTILE ÎNVIERII
Numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini în cinstea comemorării anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Ea consta dintr-o masă rituală, care imita Cina la care au participat apostolii și Hristos, și era însoţită de serviciul Sfi ntei Împărtășanii. La primii creștini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreiești din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paște în sensul propriu al cuvântului. Și precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimelor, care ţinea șapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot așa și la creștini ea a trecut de la comemorarea Sfi ntei Cine la aceea a morţii și Învierii Domnului. Mai târziu, în primele trei-patru veacuri, se vor prăznui Paștele Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) și Paștele Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că agapele creștine întrerupeau postul ce se ţinea înainte de sărbătorirea Învierii (astăzi Postul Mare), comemorarea Cinei de taină prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a fost treptat exclusă. Cina domnească se prăznuiește astăzi în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, dar diferit de modul în care o serbau primii creștini.
PRIMELE CONTROVERSE
Dacă Paștele a fost prăznuit încă de la început în toată lumea creștină, au existat în Biserica veche mari diferenţe regionale în ceea ce privește data sărbătoririi. Astfel, creștinii din părţile Siriei și ale Asiei Mici, urmând o tradiţie moștenită – considerau ei – de la Sfi nţii Apostoli Ioan și Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întâi moartea Domnului (Paștile Crucii) la 14 Nisan, apoi Învierea (Paștile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânii în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaice se numeau Quartodecimani (de la quartodecima – a paisprezecea zi), fi indcă serbau Paștile la 14 Nisan (aprilie), adică odată cu evreii. Dar cei mai mulţi creștini, și anume cei din părţile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina, aveau ca reper o anumită zi din săptămână, sărbătorind Paștele în ziua în care a murit și a înviat Domnul. Urmând tradiţia lăsată de Sfi nţii Apostoli Petru și Pavel, ei sărbătoreau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiata de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea după 14 Nisan sau după prima luna plină care urma echinocţiului de primăvara, Duminică pe care o numeau Paștile Învierii. Erau creștini (prin Galia) care serbau Paștele la o dată fi xă: 25 sau 27 martie.
O SOLUŢIE BAZATĂ PE CALCULUL ASTRONOMIC
Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paștilor au dat naștere la serioase discuţii și controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau gata să ajungă până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în sec. al II-lea. O prima uniformizare a datei serbării Paștelui a încercat să introducă în toată lumea creștină Sinodul I ecumenic (desfășurat la Niceea, în 325, din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare). Părinţii acestui sinod au adoptat practica cea mai generală, bazată pe calcularea datei Paștilor la Alexandria, care se reducea la următoarele norme: 1) Paștele se va serba întotdeauna duminica; 2) această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (astfel calculau și iudeii data Paștelui lor, de care era legată data Paștelui creștin); 3) când 14 Nisan (sau prima luna plina de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paștele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștele iudeilor, dar nici înaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștelor din fi ecare an va fi calculată în prealabil de către Patriarhia din Alexandria (unde știinţa astronomiei era în fl oare), iar aceasta o va comunica, la timp, și celorlalte Biserici creștine.
DE CE VARIAZĂ ANUAL DATA PAȘTILOR
După cum am constat data Paștilor creștine depinde de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu dată fi xă, legat de mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, care cade întotdeauna la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mișcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită și luna plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paștilor să varieze în fi ecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el. Data Paștilor poate varia într-un interval de 35 de zile, între 22 martie și 25 aprilie. Din pricina echinocţiului de primăvară, care nu era fi xat pretutindeni la aceeași dată, și din pricina imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile dintre diferitele regiuni ale lumii creștine în ceea ce privește data serbării Paștilor.
EFECTELE MODIFICĂRII CALENDARULUI
Conform calendarului iulian, adoptat de romani, între anul calendaristic și cel astronomic exista o diferenţă (ce se acumula de la an la an) de 11 minute și 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, la 24 februarie 1582 a îndreptat calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) și a restabilit echinocţiul de primăvară la 21 martie. Treptat, calendarul gregorian a fost acceptat de toate ţările occidentale, Biserica Ortodoxa Româna adoptându-l în 1924 (statul român îl adoptase din 1919). Începând cu anul 1924, creștinătatea ortodoxă sa împărţit în două în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor: Bisericile rămase la calendarul iulian (numite și stiliste sau de stil vechi) au continuat să serbeze Paștile după Pascalia veche, pe când Bisericile care au adoptat calendarul gregorian au sărbătorit câţiva ani (intre 1924- 1927) Paștile pe stilul nou (la aceleași date cu apusenii). Ca să se înlăture dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici Ortodoxe și pentru a se stabili unanimitatea în toată Ortodoxia – cel puţin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine – Bisericile care au adoptat calendarul gregorian au stabilit (începând cu anul 1927), prin consens general, ca Paștele să fi e prăznuit în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Această hotărâre a fost întărită și de Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din iulie 1948. Dar, deși toţi credincioșii ortodocși sărbătoresc Învierea în aceeași duminică, ea e marcată diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creștinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paștele cade duminica la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu duminica 4 aprilie (22 martie +13 zile). De aceea, în actuala situaţie, Bisericile Ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 serbează de fapt Paștele între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai târzie a Paștilor).
Dr. Nicolae Fuștei
