Încă din cele mai străvechi timpuri Sfântul Vlasie era considerat ocrotitorul animalelor domestice. Creştinii se rugau lui când li se îmbolnăvea un cal sau când se pierdea un viţel. De ce anume îl chemau ţăranii în ajutor?
Iată de ce. În secolul IV, când împăratul Liciniu îi persecuta pe creştini, locuitorii oraşului Sevastia l-au convins pe episcopul lor, Sfântul Vlasie, să plece din oraş, pentru a nu fi prins şi supus chinurilor. Sfântul Vlasie i-a ascultat pe oamenii care-l iubeau şi s-a aşezat cu traiul pe muntele Argeos. Muntele era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale.
Animalele veneau deseori la peştera Sfântului. Ele aşteptau cu răbdare până-şi termina Cuviosul Vlasie rugăciunea. După aceea el ieşea din peşteră şi binecuvânta animalele, iar ele începeau să alerge, să sară, să se gudure de bucurie. Pe cele bolnave Sfântul le vindeca, punându-le mâna pe creştet.
Dar iată că odată slugile împăratului vânau pe muntele Argeos şi văzură o mulţime de animale care se zbenguiau. Mult se minunară ei că leii nu-i atingeau pe cerbi, iar urşii pe căprioare.
Sfântul Vlasie i-a observat pe vânători de departe. El a binecuvântat animalele şi le-a spus încet:
– Fugiţi mai repede să nu vă omoare vânătorii!
Când s-au apropiat, vânătorii n-au mau văzut nici urmă de fiară, în faţa lor se afla doar un bătrân cărunt.
– Eşti un vrăjitor! – i-au zis vânătorii, – cum ai fermecat aceste animale ca să te asculte?
– Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creştin din tinereţe. Duşmanii credinţei m-au alungat din oraş. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, duşmanii lui Hristos…
Mulţi ani a sihăstrit Sfântul Vlasie şi în toţi anii aceştia s-a rugat pentru oameni şi pentru prigonitorii săi de asemenea. În tot răstimpul acesta animalele sălbatice veneau la el după bunătate, mângâiere şi dragoste.
“CO” nr. 08, 2000
