Ce este o icoană?
O icoană este o imagine (de obicei bidimensională), reprezentând pe Hristos, sfinţi, ngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria Bisericii.
Sf. Grigore Dialogul (Papă a Romei la aprox. 590-604) vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeţi:
“Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii”(Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).
Celor care sugerează că acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră, le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem acum, într-un segment major al populaţiei… copiii.
Icoanele ne ridică minţile de la cele pământeşti la cele cereşti. Sf. Ioan Damaschinul a spus: ”Prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual”. Prin păstrarea memoriei celor pictaţi în icoane, suntem inspiraţi să-i imităm. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoană cu Avraam care-l jertfea pe Isaac “fără să verse la-crimi”. Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Şaptelea Sinod Ecumenic: “Dacă unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit şi i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va aduce căinţă şi-i va face bine celui simplu şi needucat”.
Se închină ortodocşii la icoane?
Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Fac icoanele minuni?
Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, să încercăm mai întâi să răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca şarpele de arama pe cei muşcaţi de şerpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Împăraţi 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi şi au scos draci (Fapte 19:12)?
Răspunsul la aceste întrebări este Da, într-un anumit fel. Totuşi, ca să fim mai corecţi, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului şi a şarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut mi-nuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămăşiţele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt şi prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru că Dumnezeu cinsteşte pe cei ce Îl cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îşi găseşte plăcerea în a face mi-nuni prin sfinţii Lui, chiar şi pe aceste cai indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinţi lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfânt, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism.
Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece Dumnezeu cinsteşte pe cei ce-L cinstesc.
Care este diferenţa dintre închinare şi venerare?
Creştinii ortodocşi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba modernă.
Creştinii ortodocşi cinstesc icoanele, ceea ce înseamnă ca le respectă pentru că sunt obiecte sfinte şi pentru că respectă pe cei pe care îi repre-zintă. Nu ne închinăm icoanelor aşa cum nu ne închinăm steagului ţării. Respectul faţă de steag reprezintă aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de cinstire. Aşa cum nu venerăm lemnul sau vopseaua, ci persoana pictatî în icoană, tot aşa patrioţii nu venerează ţesătura şi culorile, ci ţara reprezentată de steag.
Acesta a fost felul de gândire al celui de al Şaptelea Sinod Ecumenic, care a decretat în al său Oros: “Acesta fiind cazul, urmând calea împărătească şi învăţătura de inspiraţie divină a Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii soborniceşti – căci noi ştim că este inspirată de Duhul Sfânt, care se află în ea – decidem în mod corect şi după o lungă examinare, că asemenea Crucii sfinte şi dătătoare de viaţă, la fel sfintele şi preţioase icoane pictate în culori şi împodobite cu pietre preţioase sau cu altă materie având acelaşi scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte şi haine sfinte, pe pereţi şi pe străzi, indiferent dacă ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinţilor. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnaţi să ne închinăm sărutând imaginea şi să ne mărturisim veneraţia (proskenesin), nu adevărată închinare (latreian) care, după credinţa noastră, este cuvenită numai naturii divine, dar în acelaşi fel venerăm imaginea Crucii celei scumpe şi dătătoare de viaţă, Sfânta Evanghelie şi alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie şi lumânări, după obiceiurile înaintaşilor noştri. Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, şi persoana care venerează o icoană venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi şi Tradiţia Sfintei Biserici soborniceşti, care a dus Evanghelia de la un capăt la celălalt al pământului.”
Evreii înţelegeau diferenţa dintre venerare şi închinare (adorare). Un evreu pios îşi săruta şalul de rugăciune înainte să şi-l pună şi săruta Tora înainte să o citească în sinagogă. Cu siguranţă Iisus a făcut la fel, înainte să citească Scriptura în sinagogă.
Primii creştini au înţeles şi ei această distincţie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, şi a cărui martiraj a fost descris de credincioşii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat să-l influenţeze pe magistratul roman să nu le dea voie să ia trupul Sfântului Martir, “ca nu cumva, s-a spus, ei să renunţe la cel răstignit şi să înceapă să se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit şi când era să-l luam din foc, ei neştiind că era imposibil pentru noi să renunţăm la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi – deşi fără păcat – sau să ne închinăm altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinăm, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului, care merită aceasta pentru neegalata lor dragoste faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor… Atunci sutaşul, văzând împotrivirea iscată de iudei, l-a pus în mijloc şi l-a ars după obiceiul lor. După aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de preţ decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul curat, şi le-am aşezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm după cum putem, cu bucurie, şi să sărbătorim martirajul lui, aducându-ne aminte de cei care s-au luptat deja şi pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat” (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3)
Diacon John Whiteford
