La mănăstirea cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” din satul Răciula vin a doua oară, dar şi această dată sunt întâmpinată ca la mama acasă. Aici sunt vreo 60 de ascultătoare tinere, în frunte cu maica stareţă igumena Eustafia, care trăiesc în obşte şi cam tot atâtea maici în etate, care-şi duc nevoinţele călugăreşti în schit, adică fiecare având o căsuţă şi o mică grădină. Surorile toate sunt binevoitoare, ospitaliere. Mă potopesc cu atenţie, făcând-o în felul lor, cu demnitate, delicat, manifestându-şi grija la momentul potrivit. Lucrul, adică ascultarea o fac mai mult în tăcere. După cum mi-am dat seama mai târziu, surorile practică rugăciunea minţii, care le luminează parcă din interior. Remarc răbdarea şi atenţia pe care o manifestă una faţă de alta, dar şi gluma inocentă, care vine din puritatea lor copilărească. Una din bucuriile lor este îngheţata, pe care o aduce la sărbători un creştin generos. Cel mai mult mă impresionează un detaliu, care poate părea nesemnificativ – adresarea “frăţia ta” în loc de obişnuitul “tu” într-un mediu de tineret. Îmi pare un titlu de nobleţe, de aceea mă obişnuiesc uşor şi îmi face plăcere când mi se adresează anume aşa. Viaţa surorilor gingaşe şi delicate, cu rugăciune şi muncă fizică, pe care de obicei o îndeplinesc bărbaţii, poate constitui tema unui reportaj aparte. În această pagină, însă, vă pro-punem un interviu cu blagocina mănăstirii, maica Evlampia de 71 de ani, una dintre îndrumătoarele surorilor mai tinere. Blândeţea şi pacea pe care o emană chipul său te cucereşte de la prima vedere. O bucurie interioară se simte, deşi sfinţia sa a îndurat, alături de celelalte măicuţe de la Răciula, calvarul unui regim totalitar, când sfântul locaş a fost pângărit şi închis…
– Cine m-a adus la mănăstire? Dragostea… dragostea de Dumnezeu. În anul 1946 am venit pentru prima oară la Răciula. Mi-a plăcut şi am stat o săptămână. Apoi m-am dus acasă. Părinţii nu m-au lăsat, dar eu totuşi am venit înapoi. Am îndeplinit diferite ascultări mănăstireşti, trăiam la maici, scărmănam lâna pe care o aduceau oamenii. Astfel a fost până în 1959, când s-a închis mănăstirea. Aveam pe atunci nişte biserici foarte frumoase, cea de vară şi cea de iarnă, cu icoane aurite, era mai mare dragul să intri înăuntru.
– Povestiţi-ne, vă rog, cum s-a închis mănăstirea?
– Au venit de la Călăraşi de la comitetul executiv, ne-au adunat pe toate maicile a treia zi după Duminica Mare (Duminica Mare – ziua în care se sărbătoreşte întemeierea Bisericii – n.a.) şi ne-au spus – de acuma biserica se închide, o să aveţi “ungheraşu-altăraşu”, adică numai în casă o să ne rugăm. Au început toate maicile a plânge. Atunci nu ştiu care a descuiat biserica ca să-şi ia rămas bun de la icoane. Şi au intrat toate… Au pornit a suna clopotele. S-a adunat mult norod. Oamenii au alergat de pe deal cu sape, fiecare cu ce avea – lumea era credincioasă până atunci, ţinea mult la mănăstire. Acuma nu este cum a mai fost. Şi timp de 10 zile au sunat clopotele. Copiii nici la şcoală n-au umblat, dormeau împrejurul bisericii, o păzeau. Oamenii erau cu pietre, iar miliţionerii… cu pistoalele. Şi strigau: “Oameni buni, nu bateţi clopotele!”. Când voiau miliţionerii să intre în biserică, veneau oamenii cu furci şi cu pietre. În a zecea zi au venit 300 de miliţieni, au arestat o mulţime de oameni. A rămas numai o surioară în biserică, care citea. Atunci ei au intrat şi deodată au tras clopotele jos. Au adus tractorul. În trei ceasuri au dezbrăcat ambele biserici. Când au dat drumul la iconostas – el era mare, cu candele de argint, icoane aurite – a fost o jale mare… Au pus icoanele în maşină şi o parte le-au dus la Căpriana, iar o parte le-au dat foc. Mi-a spus un om, că într-o seară trecea cu maşina şi a stat să vadă cum dădeau pe foc icoanele, în deal la Călăraşi. A zis omul acela că para era până la cer, albastră. M-am dat deoparte, zice, şi chiar am vrut să văd cum ard icoanele sfinte… Şi au făcut din biserica noastră club. Pe urmă au mutat clubul în biserica de vară, iar în aceasta ţineau un depozit. Mai făceau oamenii şi nunţi în biserica ceea. Şi aşa a fost timp de 30 de ani…
– Cum au dus-o maicile în acest răstimp?
– Maicile au lucrat la colhoz. Trăiau tot în casele pe care le aveau. La noi mănăstirea e în formă de schit. Care erau mai tinere au plecat pe la părinţi. Eu am lucrat brigadier la “Meşter–Faur”, am împletit de toate – şi rochii, şi bluze. Aveam 50 de persoane în brigadă – şi maici, şi femei din sat. Îmi amintesc un caz. Am fost pusă în situaţia ca într-o singură zi să primesc lucrul de la 50 de femei. Era un lucru aproape imposibil, trebuia să îndeplinesc multe facturi, era mult de calculat. Iar eu nu am studii speciale, am doar 2 clase. Nu ştiam ce să fac, dar nu aveam încotro. Atunci m-am rugat Maicii Domnului să mă ajute şi am făcut tot lucrul repede şi fără nici o greşeală. Cei de la contabilitate de la Chişinău m-au întrebat miraţi – cum ai lucrat de data aceasta, ai făcut calculele chiar mai bine ca de obicei. Eu le-am răspuns – Maica Domnului m-a ajutat…
– Povestiţi-ne, maică Evlampia, cum s-a redeschis mănăstirea.
– A dat Dumnezeu după aceşti ani să se deschidă iarăşi locaşurile sfinte. Mă gândeam într-o noapte: Doamne, oare poate să se deschidă şi la noi mănăstirea, să fie cum a fost? M-am dus şi am vorbit cu părintele din sat şi el a spus: puneţi rugăciuni. Ne-a blagoslovit şi am pornit şi eu cu încă două maici. Un an şi jumătate am umblat cu documentele pe la “ispolcom”. Am bătut mult pragurile lor, şi date afară am fost, şi ocărâte. Apoi a venit o comisie de la Moscova. Oamenii au vrut să ia biserica pentru sat, dar cei de la Moscova au zis: “Oameni buni, se deschide mănăstirea…” După ce s-a deschis, am avut nevoie de bani, pentru reconstrucţia bisericilor, din care rămăsese numai piatra. Am umblat cu jertfa prin sate. În satul meu, Petreşti, am fost de vreo 5 ori. La început a fost foarte greu. Crescuse buruienile în bisericile celea şi ne gândeam: Doamne, oare cum o să mai fie? Când o vedem acum, parcă ne-au pus-o degeaba. Totul a fost cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Mai ales că Hramul nostru este Naşterea Maicii Domnului.
– Mănăstirea s-a deschis de vreo 10 ani şi de atunci au început să vină surori tinere. Ce calităţi sunt necesare celor ce vin la mănăstire, dar şi creştinilor din lume pentru mântuire?
– Credinţă, în primul rând. Mulţi creştini vin la noi cu diferite probleme, pentru rugăciuni. Care au credinţă, îndată li se împlinesc dorinţele, dacă sunt după voia Domnului, dar care ne dau cu gândul – las-că o să se roage maicile, iar ei se ocupă cu treburile lor – nu prea li se împlineşte. Creştinii trebuie să se roage şi ei acasă. Iar când dau rugăciuni, aceasta este ca şi cum un om ce are un ogor, cheamă în ajutor, dar el este stăpânul, el este cu putere. Altă virtute necesară este smerenia, care acuma nu-i. E scumpă smerenia şi trebuie să fie . Da nu-i. Cel mai bogat om este cel ce dobândeşte mai întâi smerenia. Acel smerit întotdeauna e lipit de Dumnezeu. Dar acel mândru e lipit de diavol. Diavolul a fost înger de lumină, care pentru mândrie a căzut în fundul iadului. Iar omul a fost făcut din pământ ca să nu se mândrească.
– Maică Evlampia, mulţi se întreabă, de ce vin oamenii la mănăstire, de ce se călugăresc?
– Fiindcă aleg viaţa în singurătate, “monos”.
– Dar care-i plăcerea de a trăi singur?
– Pentru Dumnezeu, ca să capeţi raiul. Oamenii trăiesc aici în rugăciune neîncetată. La noi se face utrenie de la ora 3 de noapte, până la ora 7. Apoi seara vecernia. Apoi este rugăciunea minţii, pe care o practică monahii neîncetat. Rugăciunile acestea ne curăţesc sufletul şi mintea de toate gândurile lumeşti şi omul se apropie de Dumnezeu. Atunci sufletul simte o dulceaţă pe care n-o poţi reda în cuvinte. Aceasta vine de la contemplarea lui Dumnezeu. Nu înzădar monahismul se mai numeşte viaţă îngerească. Omul încă de pe pământ gustă dulceaţă Împărăţiei Cereşti. Sunt oameni şi în lume care îl cunosc pe Dumnezeu şi se mântuiesc. Dar aici, în mănăstire, este un pic de apărare.
– Cuvioşia voastră cum vă simţiţi, că aţi trăit o viaţă în mănăstire?
– O-o, foarte bine. Îi aduc multă mulţumire lui Dumnezeu că am ales această cale şi am ajuns până în ziua de azi.
– Ştim că trăiţi în schit, adică fiecare se întreţine din munca sa. Nu le este greu maicilor în etate?
– Mulţumim lui Dumnezeu. De cele care sunt bolnave au grijă surorile cele tinere. Pe timpuri eram vreo 300, acum nu mai suntem atât de multe.
– Ce aţi vrea să le spuneţi în încheiere cititorilor?
– Să fie cu frica lui Dumnezeu, post să ţină, la biserică să vină. Tineretul să vină la credinţă, căci numai fiind lipiţi de Dumnezeu pot să fie înţelepţi şi deştepţi. Aşa face Dumnezeu, dacă ne vede că noi ne tragem spre El, ne cuprinde cu braţele. Dacă vor face creştinii aşa, vor păzi poruncile şi legea lui Dumnezeu, se vor mântui.
– Vă mulţumim pentru dialog.
Alina Grigoraşcenco
