În a doua jumătate a lunii septembrie la Erevan au avut loc manifestări consacrate aniversării a 1700 de ani de la creştinarea Armeniei.
Creştinismul în Armenia a pătruns încă din vremea apostolilor şi a devenit religie oficială la începutul secolului IV datorită Sf. Grigorie Luminătorul, care convertise pe regele Tiridat (288 sau 301).
Primind episcopi la început din Cezarea Capadochiei, Armenia deja la primul sinod ecumenic avea reprezentantul sau, pe fiul Sf. Grigorie Luminatorul, pe Arhiepiscopul Arstakes. Începând cu ambiţiosul Arhiepiscop Nerses I (+374), care motivând provenienţa Bisericii Armene de la Sf. Apostol Toma, a început să se întituleze “katolikos” şi a insuflat celor de la conducerea ţării ideea de “autocefalie”. Astfel predecesorul lui Nerses, Iustik, n-a mai fost trimis de către regele Pap pentru a fi hirotonit la Cezarea Capadochiei, ci hirotonindu-se acasă, în Armenia. Astfel autocefalia Bisericii armene a fost înfăptuită de la sine putere. Acest moment a avut loc în timpul prieteniei cu persienii. Grecii, la rândul lor răzbunându-se pe armeni, nu i-au invitat la cel de al II-lea sinod ecumenic. Astfel, despre hotărârile acestui sinod armenii au aflat mai târziu.
Din 397 pana în 448, Biserica armeană era condusă de către descendentul Sf. Grigore Luminatorul, re-numitul Sahak (Isaak) cel Mare, reformator al Bisericii şi traducător al Sfintei Scripturi în limba armeană. În acea vreme Armenia era împărţită în două: o parte se afla sub controlul Persiei, iar cealaltă parte era controlată de către greci. Puţin timp după aceea grecii au predat perşilor şi partea lor. Însă împăratul Teodosie al II-lea iarăşi preia controlul asupra părţii greceşti a Armeniei, dar în timpul dominaţiei greceşti, aceştia au putut trezi ura armenilor. Eliberându-se de persieni, armenii visau să se elibereze şi de greci.
Datorită iscusinţei sale de a-şi produce duşmani grecii au reuşit acest lucru şi în Armenia care rămăsese sub conducerea lor, astfel că armenii din ambele părţi ale ţării se uitau la greci ca la nişte duşmani.
Pentru faptul că armenii nu recunoşteau dependenţa faţă de Cezareea grecii nu i-au invitat nici la cel de al III sinod ecumenic, astfel la sinodul din Efes armenii au lipsit, iar despre hotărârile lui au aflat indirect. Spre marea cinste a armenilor, la acel moment ei mai păstrau curăţia învăţăturii creştine, la sinodul local din 435 au condamnat pe Nestorie şi Teodor din Mopsuestia. De fapt, prin hotărârile acestui sinod armenii au recunoscut deciziile sinodului din Efes (431).
Dar după ce toată Armenia este cucerita de către persieni, aristocraţia armeana tot mai intens înclină spre apostasie şi trecerea la religia persană. Bisericile şi mănăstirile sunt supuse unor impozite foarte mari pentru a le impune să se lepede de creştinism, dar episcopii armeni au avut curajul să dea riposta cuvenită împăratului. În Răspunsul sinodal se spune: “Să se ridice mâna fratelui asupra fratelui, dacă acesta se va lepăda de la poruncile Domnului. Tatăl să meargă împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui. Să nu să se mai teama femeia care va ridica mâna asupra bărbatului viclean, şi să se ridice slugile împotriva stăpânilor…”
Astfel venise momentul potrivit pentru reunirea armenilor cu grecii. Dar nici Teodosie al II-lea, nici Markian nu aveau forţe destule de a porni război împotriva perşilor. Armenii au rămas singuri în faţa duşmanului, şi nu le rămânea alta decât să înceapă o răscoală. Dar răscoala a fost înăbuşită în sânge. Conducătorul rebelilor, Vartan I, katolikosul Iosif şi 1036 din cei căzuţi pe câmpul de lupta au fost canonizaţi.
Aceste evenimente tragice au avut loc în 451, când la Calcedon se întrunea cel de al IV-lea sinod ecumenic. Era clar că armenii nu puteau participa la acest sinod. Astfel Biserica armeană îndepărtându-se de cea greacă cu timpul uită şi limba greacă. De aceea în timpul controverselor hristologice armenii nu erau în stare să vadă diferenţa dintre noţiunile de “fisis”, “usia” şi “ipostasis”. Din cauza sărăciei limbii armene la acel moment, toţi aceşti termeni erau redaţi prin cuvântul “piutiun”. Iar cele două naturi în Hristos, despre care vorbeşte Sinodul din Calcedon, au fost înţelese de către armeni ca două persoane, lucru care nu putea fi primit de către armeni, duşmani ai nestorianismului. La rândul său propaganda anticalcidoneană a monofisiţilor era pe înţelesul armenilor. De aceea armenii convoacă în capitala Vagarşapat (491) un sinod la care au fost condamnaţi Nestorie şi Eutihie şi hotărârile sinodului din Calcedon. Hotărârea acestui sinod spune: “Noi, armenii şi grecii, gruzinii şi agvanii, mărturisind unica credinţă adevărată moştenită de la Sfinţii Părinţi la cele Trei Sinoade ecumenice, respingem cuvintele hulitoare de Dumnezeu (că în Hristos sunt 2 persoane) şi anate-mizam toate cele de acest fel”.
Acest sinod din 491 a fost punctul de la care se produce de facto ruperea armenilor de la grecii ortodocşi.
În 527 la Dovin (Tovin) această ruptură este amplificată, prin hotărârea de a recunoaşte în Hristos o singură natură. Ca o mărturie a acestei credinţe, sinodul a hotărât să se serbeze la 6 ianuarie împreună Naşterea şi Boboteaza Domnului. Lucrul acesta dovedind, după părerea lor, că Hristos este Dumnezeu şi om. Naşterea confirmă natura umană, iar Teofania (Boboteaza) confirmă natura dumnezeiască.
Tot cu acelaşi scop didactic, sub influenţa învăţăturii monofizite a lui Iulian Galicarnasianul despre neputreziciunea trupului lui Hristos, s-a hotărât că în Sf. Taină a Euharistiei să se folosească pâine nedospită şi numai vin fără adaos de apă caldă. Tot aici s-a impus şi adaosul monofisit la Trisagion: “răstignit pentru noi”.
În timpul împăraţilor Iustinian şi Ieraclie (565-610) se intrezăreşte o mică lumina în apropierea Bisericii armene şi celei ortodoxe. O parte din Armenia nimereşte sub controlul împăratului Iustinian. Acesta, cu respect faţă de armeni, încearcă a face ordine în viaţa civilă şi cea bisericească. Astfel, la al V-lea sinod ecumenic, cu toate că Biserica armeană n-a fost prezentă, ea era considerată ca fiind în comuniune cu cea greacă. Ca semn al acestui lucru la sinod a fost citită epistola katolikosului Isaak cel Mare către Proclu al Constantinopolului, în care era condamnată învăţătura lui Teodor de Mopsuestia, Iva şi Teodirit.
Răscoala armenilor împotriva perşilor în 571 sub conducerea lui Vardan al II-lea a multiplicat simpatia faţă de greci. Cu toate că şi această răscoală după 7 ani de luptă a fost înăduşită de perşi ca şi cea a lui Vardan I, 100 de ani în urmă, totuşi în 589 prietenia dintre armeni şi greci se consolidează prin alianţa militară, care a devenit posibilă după ce împăratul Mauriciu s-a implicat în luptele interne din Persia, întronându-l pe Hosrov. Hosrov, în semn de recunoştinţă, i-a dat lui Mauriciu o parte din Armenia şi o jumătate din Gruzia. Din acest moment începe mişcarea pentru reunirea cu Biserica greacă, în rezultatul căreia partea greacă a Armeniei îşi alege pe un patriarh katolikos ortodox pe nume Ioann al III-lea, care a cârmuit pana în 616, când a fost luat ca prizonier de către Hosrov. Tot atunci a trecut de partea grecilor şi Patriarhul Gruziei Kiro sau Kirion, primind învăţătura Calcedoniană. Astfel a fost restabilită legătura cu ortodoxia care se rupsese 70 de ani în urmă (la Dovin în 527).
La începutul secolului VII (611-617) Hozrov al perşilor cucereşte toată Armenia. Astfel, acea parte a armenilor care nu primise reintegrarea Bisericii, ajutaţi de către Hosrov, au impus şi pe cei armeni care se reuniseră cu grecii, să se lepede de ortodoxie.
În 663 Armenia este cucerită de arabi şi iarăşi trăieşte o viaţă bisericească separată. Lucrul acesta i-a scutit pe armeni de controversele monotelite, trecând pe alături şi deciziile sinodului VI ecumenic, care a confirmat învăţătura Calcedonului despre două naturi în Hristos. Neluând în seamă şi acele decizii ale sinodului Trulan, îndreptate special împotriva armenilor ortodocşi (Euharistia cu pâine nedospită şi vin curat fără de căldură), sau mai bine zis acelei părţi a Bisericii armene care era reunită cu grecii şi condusă de katolikosul Nerses-Bacur. Acesta pomenea la slujbe pe împăratul “basilevs”, cea ce i-a dat prilej concurentului său monofizit katolikosului patriarh Sahak (Isaak) al III-lea Eghii (Ilie) (703-707) să-l clevetească în faţa halifului arab ca pe un trădător. Haliful i-a cerut atunci lui Nerses-Bacur să se lepede de credinţa greacă, şi când acesta a refuzat a fost pus în temniţă unde şi moare. După aceasta a fost alcătuit un act în care se spune că Biserica armeana s-a lepădat de ortodoxia greacă şi se declară monofisită. Cu aplicarea forţei au fost impuşi toţi să iscălească acest document (707), astfel a fost reconstituită unitatea Bisericii armene monofisite.
Istoria sinodului VII ecumenic nu i-a prea atins pe armeni, deoarece problema cinstirii icoanelor ei au rezolvat-o practic în stil iconoclast.
Icoanele au rămas în Biserica armeana, dar conştiinţa creştinilor armeni nu este prea dispusă să le cinstească la acelaşi nivel cu crucea şi cu moaştele. Ele joaca mai mult un rol de înfrumuseţare.
La începutul sec. XX Biserica armeana cu centrul la Etchmiadzin, nu departe de Erevan, în frunte cu katolokosul tuturor armenilor, avea în Rusia 8 eparhii cu mai bine de 500 de parohii, frecventate de mai bine de 1 milion de credincioşi. Dar cu instaurarea regimului comunist între anii 20-30 sec. XX, activitatea majorităţii parohiilor a încetat. A fost închisă editura din Etchmiadzin, la fel şi şcolile teologice. În 1941 la sinodul naţional-bisericesc de la Etchmiadzin, sau hotărât reactivarea eparhiilor, dar puterea locală n-a permis acest lucru. N-au reuşit atunci nici să aleagă un nou patriarh katolikos, postul căruia rămânea vacant din 1938, când patriarhul Horen I (Murad Echian) a fost ucis în reşedinţa sa din Etchmiadzin. Cu începutul războiului, Stalin îşi schimbă atitudinea faţă de Biserică. Astfel în 1943, la 29 octombrie, el iscăleşte decretul cu privire la organizarea pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului a RSS Armene a Sovietului pentru afacerile Bisericii armene cu însărcinarea de a face legătura dintre katolikos (care nu era încă din 1938) şi guvernul RSS Armene în problemele ce necesitau decizia guvernului. La 19 aprilie 1945 Stalin îl primeşte în audienţă la Kremlin pe episcopul Ghevork Ceorecian, care încă din 1938 îndeplineşte funcţia de locţiitor al patriarhului katolikos. În urma acestei întrevederi Stalin, permite convocarea sinodului Bisericii armene, deschiderea şcolilor teologice, editarea revistei “Etchmiadzin”, reconstruirea cu ajutorul statului a catedralei Zvartonţ s.a. Astfel, la 16 iunie 1945, la Etchmiadzin, în localul Academiei Teologice şi-a început lucrările sinodul, care trebuia să aleagă un nou patriarh-katolikos şi să adopte o nouă “Constituţie a Bisericii armene”.
Sinodul şi-a îndeplinit funcţia, alegându-l pe Gheorg Cereccian ca patriarh-katolikos. Pentru dânsul au votat 110 delegaţi, se zice că din modestie el însuşi s-a abţinut de la vot în favoarea sa. A fost aprobată de sinod şi “Constituţia Bisericii Armeano-Grigoriene”. După acest sinod, Biserica armeană a putut să-şi refacă activitatea, redeschizând multe din parohiile închise, reactivând unele eparhii, s-a îmbunătăţit şi starea materială a Bisericii, deoarece i s-a permis primirea ajutoarelor din străinătate, s-au deschis câteva mănăstiri, tipografia, şco-lile teologice s.a.
Acum Biserica armeană este condusă de către Karekin al II-lea, cel de al 132 patriarh katolikos, intronizarea căruia a avut loc la 4 aprilie 1995. Noul patriarh suprem l-a înlocuit la conducere pe Vasghen I, care a condus Biserica armeana timp de 39 de ani şi dus în lumea celor drepţi în august 1994.
În timpul lui Vasghen I la Echimiadzin deseori putea fi auzită vorba românească, patriarhul primea personal pe oricine venea din România sau RSS Moldovenească,fiind dornic să vorbească, cum se exprima singur ,“în frumoasa noastră limbă româneasca”. La serviciul divin patriarhul nu uita să se roage şi pentru patria sa unde s-a născut România.
În prezent există două katolikosate: de Etchmiadzin, în Armenia, condus de patriarhul-katolikos Karekin al II-lea “al tuturor armenilor”; de Cilicia, în Antelias, Beirut condus de catolicosul Aram I, pentru armenii din Liban, Siria, Cipru şi o parte din diaspora
Nicolae Fuştei, cercetător la Institutul de Istorie al ASM
