Părintele Zosima Toia, protopop de Chişinău, este paroh al bisericii “Sf. Arhangheli Gavriil şi Mihail” din Durleşti. Deoarece ne aflăm în ajunul acestei sărbători, reproducem în continuare un interviu cu sfinţia sa, difuzat anterior la Radio Antena C, la care adăugăm felicitările noastre parohului şi enoriaşilor bisericii.
– Părinte, putem vorbi astăzi, după mai mult de 10 ani de la redeschiderea lăcaşelor de cult, despre o revenire la credinţa ortodoxă, matricea poporului nostru?
– Aparent, avem o revenire. E bine că de la 200 biserici, care erau în 1987, astăzi am ajuns la 1000 şi ceva de locaşe sfinte care funcţionează. Este o schimbare spre bine. Totuşi, observ că pe la începutul anilor 90 era mai multă dragoste şi râvnă spre cele duhovniceşti, apoi a urmat o perioadă de răcire. Astăzi iarăşi, după cum ne arată şi sondajele sociologice, undeva 70 % din populaţie are încredere în Biserică. E uşor de construit un locaş, dar e mai greu de restabilit sufletele oamenilor. De ce spun aşa? Se observă la creştinii noştri şi la intelectuali, în mare parte, o credinţă protestantă. Nu prea cu post, nu prea cu rugăciuni. Dar o apropiere de izvoarele credinţei, de rădăcinile ei se manifestă mai puţin. Mulţi creştini sunt indiferenţi faţă de ortodoxie, considerând greşit credinţa o chestiune a preoţilor. Dar ar fi mult mai bine şi toată societatea ar avea de câştigat, dacă s-ar uni şi clerul, şi laicii. Mă refer aici şi la problema introducerii religiei în şcoală. Dacă s-ar fi început studierea ei în şcoală cu 10 ani în urmă, tinerii care se căsătoresc astăzi ar fi fost cei care şi-ar fi educat copiii în spirit ortodox. Iar aceasta înseamnă foarte multe – scăderea numărului de infracţiuni în mediul tineretului, stoparea unor maladii şi vicii sociale – SIDA, narcomanie, etc.
– Ultimul timp se discută despre predarea religiei în şcoală. Cu începere de la 1 septembrie elevii din clasa 1-a au început a studia un obiect nou – educaţia moral-spirituală, religia fiind acceptată doar ca obiect facultativ. Ce părere aveţi?
– Biserica Ortodoxă este predominantă în această ţară. Eminescu întotdeauna identifica naţionalitatea sa cu religia. El răspundea la întrebarea de ce lege este – sunt de lege românească sau de lege creştinească. În ultimul timp tare multe “legi” au mai apărut la noi. Păi, străbunii noştri, de la Apostolul Andrei încoace, ce “lege” credeţi au moştenit? Credinţa ortodoxă! Şi atunci când este vorba să studiem noi în ţara noastră acea credinţă, ea ni se impune cu fel de fel de restricţii – numai facultativ, sau mai ştiu eu cum.
O parohie poate să-şi îndrepte preotul, sau poate să-l strice
– Se creează impresia că multe dintre persoanele responsabile de predarea religiei ortodoxe în şcoală nu văd rostul, nu sunt convinşi de eficienţa revenirii la Dumnezeu. Văd în aceasta doar o tradiţie şi nu o trăire.
– Aş compara sufletele contemporanilor noştri cu o mirişte, un ogor care este prelucrat, dar nimic nu se sădeşte pe el. Bineînţeles, aici se simte influenţa bolii secolului nostru. Cei în vârstă de 40-50 ani sunt tinerii de mai ieri, cărora li s-a insuflat şi la şcoală, şi în societate că nu este Dumnezeu. Mulţi dintre ei astăzi scapă de ateism, dar cad în altă capcană – sectarismul.
– Părerea unora este că aici influenţează şi prestaţia unor preoţi ortodocşi…
– Se prea poate. După anii 40 în Moldova, cel care ştia carte şi avea 4 clase, era învăţător. Cam aşa ne-am pomenit în anul 1987. Mi-aduc aminte că la Poiana Cunicii, sau la Prodăneşti, dacă nu greşesc, s-a deschis prima biserică şi îndată după aceasta delegaţii întregi de enoriaşi plecau încolo să se intereseze cum au reuşit să deschidă biserica. Astfel s-a început valul de deschidere a locaşurilor de cult. Ei bine, ca să pregăteşti un student teolog, trebuie să treacă 4 ani, dar atunci, desigur, nu existau atâtea cadre. Şi atunci era un cântăreţ, sau un creştin binecredincios, care trecea anumite cursuri la Căpriana, sau în altă parte şi era hirotonit. Poate atunci au nime-rit unii mai puţin cărturari, de aceea oamenii au rămas puţin dezamăgiţi. Acum vin cadre mai bine pregătite – din România, Rusia, de la Academia Teologică din Chişinău. Dar vedeţi, că atunci când există dorinţă, creştinii pot evolua duhovniceşte, fără a învinui pe cineva. Creştinismul nu-i vinovat că fiii săi nu ajung la înălţimea, la culmile învăţăturii. Nu putem să-i învinuim pe alţii, ci să ne învinuim mai întâi pe noi înşine. Ş-apoi să nu uităm, conform învăţăturii noastre ortodoxe, creştinii trebuie să se roage pentru preotul lor. O parohie poate să-şi îndrepte preotul, sau poate să-l strice.
– Creştinii noştri nu prea au acces la o literatură bună ortodoxă. Nu credeţi că şi această lipsă îşi lasă amprenta asupra credinţei oamenilor noştri? Şi acest lucru se întâmplă într-o perioadă când, precum aţi menţionat şi sfinţia voastră, trebuie să redescoperim credinţa ortodoxă.
– Aici, la Chişinău, funcţionează deja 2 librării de carte ortodoxă, se vând cărţi şi în multe parohii, unele biserici îşi au ziarul propriu, creştinii mai au şi posibilitatea de a se abona la ziarele “Altarul credinţei”, “Curierul Ortodox”. Dar nu aceasta-i principalul. Pentru poporul nostru întotdeauna a fost caracteristică mai mult trăirea religioasă, adică îndeplinirea în faptă a preceptelor evanghelice, care este lucrul cel mai important. Toate vor trece, zice Apostolul Pavel, dar numai dragostea va rămâne. Dragostea faţă de Dumnezeu, din care izvorăsc şi cele faţă de aproapele, de familie, faţă de mediul înconjurător – aceasta este principalul în credinţa noastră. Putem citi sute de cărţi, să înţelegem totul cu raţiunea, dar să nu trăim Evanghelia. Desigur, cu toate cele spuse, lipsa cărţilor bune e o problemă. Totuşi cred că cel care doreşte să-şi procure o carte, o va găsi neapărat.
Un slujitor trebuie să fie alături de popor
– Citind vieţile sfinţilor din zorii creştinismului, vedem o credinţă şi o jertfire de sine deosebită, manifestată de primii creştini. Cum credeţi, astăzi putem avea asemenea exemple de credinţă? Sfinţia voastră aţi cunoscut preoţi, viaţa cărora poate constitui un exemplu de slujire întru Hristos?
– Bineînţeles. La rădăcinile preoţiei mele se află exemplul unui preot plin de jertfire de sine – părintele Ioan Sochircă din Cobâlnea. Nu l-aş fi schimbat nici pe-un profesor, dar i-am avut mulţi la seminar. Am cunoscut îndeaproape viaţa părintelui şi pot spune că era un preot fără nici o răutate. Chiar atunci când era pregătit a vorbi de rău, el răspundea cu bunătate, am văzut-o de multe ori cu ochii mei. Era născut în Popeştii-de-Jos şi avea el nişte colegi cu care se întâlnea – părintele Gheorghe Armaşu se număra printre ei. Nu odată am asistat la convorbirile lor, care durau nopţi întregi. Exemplul vieţii lor, trăite în spiritul Bisericii Ortodoxe, ar fi bine să fie cunoscut de mai mulţi creştini. În timpul războiului nu s-a retras, ca mulţi intelectuali, peste Prut, preferând să rămână cu enoriaşii săi. A fost învinuit pe rând de românism, apoi de filorusism. În 1946 a fost arestat şi ţinut “pentru cercetări” timp de 8 ani. Avea o bibliotecă foarte bogată, scria şi poezii, poseda un deosebit dar al convingerii. Unde era părintele, acolo parcă înflorea totul în jur. Aveai impresia că asişti la ceva supraomenesc. Din exemplul lui m-am convins că un slujitor trebuie să fie alături de popor în momentele grele şi în momentele frumoase şi să dea acele sfaturi care să-i întărească pe enoriaşi în credinţa ortodoxă. Am mai multe manuscrise de-ale părintelui, pe care aş vrea să le editez – e vorba de nişte traduceri şi de poezii de-ale lui.
Când se afla în lagărul de concentrare, a avut un moment când era la un pas de moarte. Povestea adesea cum atunci, când se afla la marginea gropii, colegul său, care era condamnat la moarte, plângea. Părintele îl ridica în braţe şi-i spunea: nu te teme, roagă-te. După ce acela a început să-şi spună rugăciunea şi s-a împăcat cu gândul la moarte, pe poartă a intrat un ofiţer şi a anunţat că sentinţa lor a fost anulată. Mai povestea cum atunci când stătea în subsolurile securităţii, îşi punea papucii ba sub cap, ba sub spinare, şi îngâna “Hristos a înviat din morţi”, întărindu-se. Mai povestea şi părintele Gheorghe Armaşu diferite cazuri din închisoare. A fost luat într-o noapte de către şeful lagărului, credea că-l duc la moarte. Dar el a fost dus acasă, unde aştepta soţia sa cu un copil mic – l-a adus pe părinte ca să-i boteze copilul. Părintele îi spuse că nu are nici carte, nici veşminte cu el. La care şeful îi răspunse: “Mata eşti preot şi fără toate acestea, te rog să-mi botezi copilul”. Sigur, părintele i-a îndeplinit rugămintea. Şi aşa a devenit părintele Gheorghe nănăşelul şefului lagărului de concentrare.
Numai omul fără credinţă se simte singur.
Dacă e să vorbim despre exemple demne de urmat, îmi amintesc de un alt preot, Teodor Armaşu, fratele părintelui Gheorghe, care a slujit cu atâta evlavie şi dragoste în Domulgeni, Floreşti. În timpul românilor era misionar eparhial – pleca în localităţile unde erau mulţi sectari şi propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul lor. Aceasta şi-a lăsat amprenta asupra activităţii sale de mai departe. Am asistat chiar eu la o lecţie a părintelui cu tinerii căsătoriţi, pe care o făcea într-o după amiază de duminică. Biserica era plină de tineri, cărora părintele le vorbea despre familia creştină, atitudinea soţilor unul faţă de altul, despre educaţia copiilor. Enoriaşii lui cunoşteau atât de bine Crezul, încât la botez nănaşii spuneau Simbolul Credinţei pe articole. Dar aceasta nu este altceva decât mărturisirea noastră de credinţă. Când ne întreabă cineva în ce fel de Dumnezeu credem, atunci tot cu articolele din crez îi putem răspunde. Iată toată dogmatica Bisericii Ortodoxe. Vorbind despre părinţii Ioan, Gheorghe, Teodor, aş putea spune că ei sunt acei piloni pe care s-a păstrat Biserica Ortodoxă în perioadele de restrişte. Şi dacă bisericile au fost închise, multe lucruri au dispărut, dragostea faţă de Dumnezeu anume prin aceşti preoţi s-a menţinut mai mult aprinsă. Ei au ştiut să-şi păstreze demnitatea şi să nu-şi trădeze principiile în cele mai grele condiţii. Să ne dea Dumnezeu şi nouă asemenea credinţă şi tărie.
– Conform opiniei psihologilor, epoca modernă este marcată de o stare generală de singurătate şi tristeţe a oamenilor, a tinerilor, mai ales. Cum credeţi, această stare este provocată şi de pierderea credinţei?
– Numai omul fără credinţă se simte singur. Atunci când crezi în Dumnezeu, atunci te întrebi: “Ce este viaţa?”. Şi-ţi aminteşti cuvintele psalmistului: “Floare şi fum, şi rouă de dimineaţă, cu adevărat…” . Deci să medităm – pe axa sau pe orizontul veşniciei omul îşi duce o viaţă de numai 70 de ani. Este o perioadă foarte scurtă – dacă ţinem cont de faptul că 10 ani din ei sunt copilăria, 10 ani studiile, alţi 27 ani, conform studiilor savanţilor, omul îi cheltuieşte pe somn. Un creştin ştie că timpul vieţii pământeşti este mai preţios ca mărgăritarele – aici îşi capătă locul în veşnicie prin faptele sale … Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui şi i-a făgăduit Împărăţia Cerurilor. Deci viaţa pământească este un teren, o pregătire pentru acea bucurie, care “la urechea omului nu s-a suit…”. Spunea un poet, pare-se Coşbuc: “Credinţa-n zilele de-apoi este singura tărie-n noi”. Dacă nu avem credinţă, rămânem singuri faţă-n faţă cu lumea materială cu toată urâţenia ei, lipsiţi fiind de armonia şi frumuseţea care vin de la Dumnezeu.
Interviu realizat de Alina Grigoraşcenco
