La oficierea Botezului, ca la orice taină, există un ritual precis. De altfel nimeni nu-i pretinde naşului de a cunoaşte în amănunţime ritualul, deoarece ceea ce va trebui el să facă îl va sfătui preotul slujitor. Şi totuşi, un lucru exact şi precis naşul trebuie să-1 ştie: Simbolul Credinţei (Crezul). După obişnuitele lepădări, preotul provoacă pentru rostirea Crezului, obligaţie care-i revine în exclusivitate naşului, respectiv să-1 rostească singur. Rostul acestei obligaţii constă în aceea că mărturisirea Simbolului de Credinţă nu este o substituire, ci o reală identificare cu pruncul pentru c la lepădări, la provocarea preotului: „Te-ai lepădat de satana?”, naşul răspunde: „M-am lepădat”, însemnând perfecta identificare a naşului cu finul său.
Pentru că rostirea Crezului însemnează perfecta adeziune a finului la viaţa şi învăţătura Ortodoxă, pentru aceea naşul trebuie sâ-1 ştie bine.
Este o obligaţie care-i revine naşului dar este şi o ocazie când el trebuie să ştie nu numai teoretic învăţătura Bisericii, ci şi practic să cunoască obligaţiile ce-i revin în noua sa calitate. Acestea le poate afla şi din îndemnul preotului care i le repetă, în cadrul cuvântului de la sfârşit, că:
1. Naşul are obligaţia de a cultiva relaţia de rudenie spirituală cu finul său şi chiar cu părinţii lui, ştiind că sunt rude spirituale.
2. În sensul acesta el este obligat a-1 îndruma să trăiască în credinţa Ortodoxă îndeplinind poruncile dumnezeieşti şi bisericeşti, manifestându-se ca un credincios adevărat, împlinind cele prescrise de Biserica căreia-i aparţine.
3. Cât este mic să-1 ducă la biserică, în perioada posturilor mari, spre a fi spovedit şi împărtăşit de preot, pentru ca la maturitate să facă acelaşi lucru în baza deprinderilor ce şi le-a câştigat prin exerciţiul spiritual din pruncie, urmând ca şi el la rândul său să procedeze în acelaşi mod cum şi cu aceia care-i revin să-i boteze.
4. Şi ceea ce va trebui să reţină neapărat naşul este ca să-i supravegheze finului felul de a se manifesta, încurajându-1 pentru binele ce 1-a înfăptuit şi încercând să-1 corecteze în eventuale greşeli, călăuzindu-1 pe făgaşul credinţei strămoşeşti şi pe linia tradiţională.
5. Mai trebuie să ştie naşul că această taină a Botezului este nerepetabilă. Şi dacă pruncul a fost odată botezat n-are voie în nici un caz să-1 reboteze. Acest fapt este interzis prin canonul 47 al Sfinţilor Apostoli care zice:
„Dacă vreun episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel ce are botez adevărat sau nu va boteza pe cel botezat de eretici care nu botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească ca unul ce-şi bate joc de crucea şi de moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoţi şi popii mincinoşi” (Molitfelnic, ediţia IV-a, an. 1984. p. 15). Cel ce odată „în Hristos s-a botezat, în Hristos s-a îmbrăcat”. De aceea naşul este cel care trebuie să vegheze asupra vieţii finului său.
6. Pe lângă cele enumerate naşul trebuie să ştie că are obligaţia, în situaţia de naş, să fie un bun credincios spre a-şi călăuzi eficient finul, ştiind că altfel acestuia-i prejudiciază şi preotului îi păgubeşte din moment ce Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, în „Scurta învăţătură despre Sfântul Botez”, la capitolul 62, vizând părinţii care aleg naşi lipsiţi de credinţă şi eretici, aminteşte: „Unii ca aceştia şi taina o leapădă şi pe copiii lor nu-i luminează, ci mai vârtos îi întunecă. Iar preotul care slujeşte părtaş se face celor depărtaţi de Dumnezeu” (Molitfelnic. Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, ediţia a IV-a. Bucureşti, 1984, p. 28). Desigur că privind problema sub raport dogmatic ştim că taina Botezului, ca toate tainele, de altfel, este validă şi fără vrednicia preotului sau a naşului, dar referinţa de aici rămâne totuşi valabilă deoarece pruncul trebuie „să crească în Hristos”, ori fiindu-i naşii eterodocşi el rămâne la stadiul incipient al credinţei sale. De aceea naşii trebuie să ia în serios misiunea ce o au.
Aşa fiind naşii n-au doar cinstea ca în ziua botezului să poarte pruncul pe braţe şi să şadă în fruntea mesei, ci au şi obligaţii care le decurg din această calitate.
Uneori aceste rudenii sunt mai puternice şi mai durabile decât legăturile dintre rudenii de sânge şi aceasta pentru că dacă cu rude de sânge ne naştem, fără voia noastră, apoi rudele spirituale ni le facem potrivit afinităţilor comune ce le avem.
