Religia, ca orice disciplină didactică, trebuie să se călăuzească de normativele metodologico-pedagogice ce stau la baza realizării unui proces de învăţământ bun şi eficient.
Conţinutul fundamental al educaţiei şi al instruirii religioase e cuprins în Revelaţia divină şi se găseşte în Sfânta Scriptură.
Lecţia de religie trebuie să fie o experienţă sufletească ce tinde să valorifice cu putere tot sufletul: “În trăirea religioasă inteligenţa, voinţa şi sentimentul nu sunt trei funcţii distincte, ci sunt absorbite într-o unitate care e totodată înţelegătoare, simţitoare, voluntară”, menţionează V. Băncilă. Religia creştină se bazează pe două valori: credinţa şi iubirea. A fi lipsit de iubire în educaţia religioasă nu este doar greşeală de ordin psihologic faţă de copil, ci şi păcat. Copilul are nevoie să fie tratat cu bunătate, duioşie, căci religia proclamă universalitatea şi puterea bunătăţii. Trebuie să posedăm, însă, şi o înaltă măiestrie pedagogică, să ştim cum să îmbinăm iubirea de aproapele cu seriozitatea şi severitatea duhului dogmatic. În acest context Sfântul Ioan din Kronştad ne avertizează: “Dacă îi înveţi pe copii Legea dumnezeiască, fereşte-te în primul rând să transformi Sfânta Scriptură într-un simplu manual şcolar: aceasta e un mare păcat. Deoarece contribui la dispreţuirea de către copil a Cărţii, care trebuie să fie în viziunea lui o comoară şi un îndrumător spre veşnicie. Înspăimântător e pentru conştiinţă sfărâmarea Cuvântului Vieţii în fragmente moarte şi să faci din ele o povară pentru copii”.
Educaţia copiilor constituie una din cele mai dificile probleme ale pedagogiei. Nu avem elaborat un plan, o metodică universală care să cuprindă în mod sistematic şi integral principiile educaţiei copiilor. Nu se ştie dacă ştiinţa va găsi această metodă, pentru noi, creştinii, e cert faptul că Sfinţii Părinţi cu mii de ani în urmă ne-au indicat cea mai veridică regulă: “frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii” (Prov. 1,7) şi care veghează fapte bune: “Fără frică de Dumnezeu, spune Sfântul Vasile cel Mare, nu poţi deveni nici înţelept, nici milostiv, nici bun cugetător, ea este cheia virtuţilor. Frica de Dumnezeu întăreşte credinţa, iar în momentele grele dă sufletului putere să reziste tuturor ispitelor: “Întoarce-se-vor vrăjmaşii mei înapoi în orice zi Te voi chema. Iată am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu…În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme: Ce-mi va face mie omul?” (Ps. 55, 5).
Cum să insuflăm frica de Dumnezeu? Înainte de toate trebuie să se insufle fără mânie, ci cu dragoste, ca copilul să simtă că această poruncă survine din adâncul inimii şi că este spre binele lui. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi” (Ps. 33, 11).
O pedagogie religioasă va renunţa pe cât se poate la autoritatea învăţătorului ca singurul deţinător al puterii, al înţelepciunii şi al adevărului. Ion Nisipeanu preconizează un învăţământ religios care să-şi mascheze, pe cât e posibil, intenţiile lui didactice, să evite raţionalismul excesiv.
O problemă care trebuie rezolvată acum este interdependenţa dintre conţinutul învăţământului religios şi conţinutul ştiinţelor sau teoriilor ce le studiază copii în şcoală. Se poate valorifica la ora de religie şi informaţii ce ţin de alte discipline, dar care vin în sprijinul argumentelor teologice, corelaţiile disciplinare asigură temeinicia adevărurilor de credinţă. “Dacă învăţământul religios se izolează cu totul de celelalte obiecte de studiu, atunci şi religia rămâne în sufletul elevului o materie eterogenă, izolată, de care caută el să se debaraseze cât mai curând”, menţionează pedagogul Constantin Cucoş.
Scopul orelor de religie nu trebuie să rezide doar în împărtăşirea cunoştinţelor, ci în primul rând să zidească caractere morale, misiunea religiei nu este numai să dezvolte inteligenţa copiilor, ci mai ales să sădească în sufletele lor o profundă convingere religioasă, să le fortifice conştiinţa datoriei faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine, să le înnobileze inima şi să îndrepte toate funcţiile sufletului spre lucrarea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.
Liliana Trohin
“CO”, nr. 01, 2000
1
