Valurile miscarii penticostale au ajuns la sfârsitul secolului 19 si pe coastele Norvegiei. Aici penticostalismul a prins radacini, în mijlocul unui popor plictisit de religia luterana oficiala. Norvegienii s-au dovedit inovatori religiosi de frunte. Doctrinele importate din America au fost prelucrate si au aparut diferite miscari autentic norvegiene. Una dintre acestea este “Prietenii lui Smith”, cunoscuta la noi sub numele de “Partasia”.
Povestea romantata de membrii acestei grupari începe cu Johan Oskar Smith, un ofiter din marina militara norvegiana care, aflat într-o noapte de cart pe vasul sau, a primit “descoperire de la Dumnezeu” în privinta trairii vietii crestine. Concluzia lui Smith, dupa cercetarea Scripturii, a fost ca mântuirea nu poate fi dobândita numai prin credinta, asa cum învatau celelalte culte neoprotestante, ci era nevoie ca aceasta credinta sa fie urmata de fapte sau de “rastignirea omului vechi”, potrivit Sf. Apostol Pavel.
Smith a început sa-si împartaseasca opiniile fratelui lui, Aksel Smith, si ulterior în mediile neoprotestante norvegiene. Cuvintele lui nu sunau bine auditoriului protestant, obisnuit cu solutii de mântuire “de-a gata”. Treptat Smith si-a format un grup de prieteni si împreuna au început sa se adune separat de bisericile lor, cu scopul de a studia ce spune Scriptura despre lupta cu pacatul si pentru a se îndemna reciproc la aceasta lupta. În 1908 Smith îl întâlneste pe Elias Aslaksen, un alt cadru militar din marina norvegiana, care a devenit si a ramas unul dintre stâlpii miscarii pâna la moartea lui din 1976.
În anii 1930 secta a început sa se extinda în Suedia si Danemarca, iar ulterior si în celelalte tari europene. Datorita emigratiei norvegiene catre Statele Unite, în anii 1960 au început sa apara adunari si pe teritoriul SUA. Astazi exista congregatii si în America de Sud, în Africa si Australia. Dupa caderea comunismului în Europe de Est, secta a început sa-si formeze adunari si în aceasta regiune, racolând în principal membri nemultumiti din celelalte culte neoprotestante.
Initiatorii gruparii s-au lansat într-un atac virulent la adresa tuturor orientarilor crestine, identificându-le ca fiind “desfrânata cea mare” din cartea Apocalipsei. Ei au dezvoltat o teorie conform careia toate gruparile crestine actuale “slujesc la doi stapâni”, facându-se astfel vinovate de curvie spirituala, gruparea lor slujind numai lui Dumnezeu si fiind prin urmare Mireasa Mielului Iisus Hristos, vrednica de rapire si de a domni împreuna cu Hristos în împaratia de o mie de ani. Aceasta viziune a fost sistematizata ulterior de Sigurd Bratlie în cartea “Mireasa si curva”.
Dupa ce au disecat practica religioasa a celorlalte grupari, cei doi norvegieni au trebuit sa gaseasca ceva nou cu care sa vina pe piata religioasa. Acest nou a fost practica “marturisirii”, un fel de spovedanie publica a fiecarui membru în fata adunarii, exprimarea regretului pentru greselile comise si promisiunea de a se îndrepta.
Doctrina acestei grupari este simpla comparativ cu cea a altor grupari neoprotestante. Omul trebuie sa elimine orice pacat constient din viata sa daca vrea sa fie mântuit. Aceasta idee reprezinta o diferentiere majora fata de restul lumii neoprotestante. Celelalte subiecte teologice, cum ar fi Sfânta Treime, Cina Domnului, Biserica, sunt destul de vag clarificate, întelegerea lor depinzând de la o adunare la alta.
Organizarea miscarii este mult simplificata. Nu are pastori în adevaratul sens al cuvântului iar adunarile locale sunt conduse de un barbat numit “de la centru”. Acesta se ocupa de organizarea întâlnirilor si de mentinerea tonusului ridicat în lupta cu pacatul.
Fiind de sorginte penticostala, miscarea crede în “rapirea celor credinciosi” (în numar de 144.000), în “botezul cu Duhul Sfânt” si în “vorbirea în limbi”. Vorbirea în limbi este întotdeauna “talmacita” de un alt membru din adunare, existând o mare discrepanta între volumul de cuvinte original si cel tradus.
Adunarile cultului constau dintr-o prima parte de cântari si rugaciuni, urmata de comentarii si analize personale facute de membrii de frunte. Dupa ce acestia îsi prezinta dizertatiile si îndemnurile la lupta cu pacatul, ceilalti membri se ridica pe rând în picioare si-si marturisesc într-o maniera emotionala diferite pacate, declarându-si totodata angajamentul de a birui toate pacatele constiente.
O caracteristica întâlnita si la alte culte neoprotestante este împartirea lumii în doua categorii: “alesii” (membrii cultului, desigur) si “pacatosii” sau “lumea”. Acestia din urma “nu au lumina”, “traiesc în pacat” si vor ajunge în iad. Membrii gruparii, dar numai cei plini de zel, vor avea parte de un viitor fericit în calitate de Mireasa a lui Hristos.
La noi, “Partasia” nu are multe congregatii, însa se afla pe locul trei în Europa dupa Norvegia si Germania ca numar de membri. Membrii din România provin aproape în exclusivitate din oameni proveniti din cultele penticostal (datorita asemanarii de doctrina), baptist si crestin dupa Evanghelie.
În ciuda angajamentului lor declarat de a se elibera de orice pacat constient, membrii si treburile interne ale gruparii sufera de pe urma intereselor de grup si a jocurilor de culise. Intrigile sunt la ordinea iar liderii locali sunt promovati prin tactici similare celor folosite în partidele politice, iar cine este sus azi mâine poate fi jos. Ocazional au loc “lovituri de palat” prin care tineri mai fierbinti îi înlatura pe conducatorii batrâni, mai prafuiti si incapabili a tine pasul cu tonusul vremii. Pacatele marturisite de un membru în fata adunarii sunt folosite la momentul potrivit pentru a-l discredita.
Din punct de vedere psihologic, “Partasia” este un cult distructiv, creând o dependenta a membrilor fata de conducatorii lor si în general fata de mediul din adunare. Majoritatea membrilor îsi restrâng domeniul social si afectiv-emotional la cadrul sectei, conducatorii devenind ca aerul pentru ei. Conducatorii sunt infailibili si orice afirmatie a acestora are valoare de Scriptura.
http://www.odaia.go.ro/partasia.html
