Antropologia (de la grecescul “anfropos” – om şi “loghia” – cuvinte, deci cuvinte despre om) creştină este învăţătura despre om întemeiată pe Revelaţia Dumnezeiască. Aceasta ştiinţă se preocupă de rezolvarea a trei probleme importante ş anume: originea sau provenienţa omului; constituţia fiinţei omeneşti şi menirea omului.
Problema provenienţei omului are o importanţă primordială pentru conştiinţa noastră religioasă şi din cauza că Biblia învaţă despre crearea excepţională a omului, şi din cauza că viaţa religioasă este determinată nu numai de legătura noastră cu natura, ci şi cu Dumnezeu. Mai ales după Întruparea Domnului aceasta legătura îl prezintă pe om ca ceva deosebit, dar în acelaşi timp strâns legat de natură. Aceasta legătura mistică a omului şi cosmosului era intuită şi de oamenii antici, care îl comparau pe om cu microcosmul.
Dar cu toate acestea este ceva ce-l deosebeşte pe om de celelalte animale. Este vorba de “psihică”. Acest fenomen nu poate apărea pe cale evoluţionistă, după cum încearcă să-l prezinte darviniştii. Încă în sec. XVII sub influenţa lui Descartes a luat naştere o teorie care susţine că în afară de om toate animalele nu au viaţă psihică.
Cel mai nou curent al acestei teorii se numeşte “biheviorism”1 de la cuvântul englez “Behaviour” – ce înseamnă comportare. Acest curent spune că comportamentul animalelor se explică prin specificul sistemului lor nervos.
Animalul are inteligenţă şi sensibilitate, uneori chiar destul de dezvoltate, dar aceste manifestări de raţionament se mărginesc la concret reducânduse la individual. Multe din acţiunile animalelor ce par a fi de natură inteligentă în realitate se reduc la instinct. Nu există o minte a animalului, spun bihevioriştii, ori, dacă există, nu avem soluţie de acces la ea pe cale ştiinţifică şi astfel ar trebui să fi e ignorată2.
În sec. XX graţie cercetărilor învăţatului fiziolog rus I. I. Pavlov s-a aflat despre reflexele animalelor, care lămuresc comportamentul lor. Încercările de a aplica şi pentru om aceasta teorie sunt neserioase.
Putem presupune însă că viaţa “psihologică” este prezentă şi la animale. A ajunge la această concluzie, lumea savantă a fost ajutată de lucrările unii mare etolog de la Universitatea Harvard, Donald Griffin. El a publicat trei cărţi pe această temă – ultima, Animal Minds, în 1992. Învăţaţii şi etologii au rămas aproape înmărmuriţi în faţa noţiunii de „conştiinţă animală”.
Într-adevăr examinând viaţa animalelor superioare vedem că multe momente nu pot fi lămurite doar pe baza reflexelor, fără a presupune existenţa anumitei vieţi psihice cât de cât primitive. Spre deosebire de animale omul are idei abstracte de felul: timp, spaţiu, substanţă, cauză, efect, infinit, frumos, bine, adevăr. Folosind aceste noţiuni abstracte şi încă multe altele, omul întemeiază şi dezvoltă ştiinţele. Puterea de a elabora idei abstracte şi noţiuni generale şi a opera cu ele este ceea ce se cheamă raţiune şi ea este proprie numai fiinţei umane. Cu ajutorul raţiunii şi imaginaţiei, omul poate combina cugetările sale abstracte şi cunoştinţele pozitive pe care le posedă despre lumea înconjurătoare în multe feluri.
Animalele pot fi dresate. Astfel maimuţa imită gesturile omului, dar n-a ajuns să rostească un cuvânt propriu sau să exprime o elementară cugetare proprie.
Şi papagalul poate pronunţa câteva cuvinte, sau chiar propoziţii întregi, dar cât de mult nu s-ar stărui dresorul nu-l va face pe papagal să cugete.
Mai există încă ceva ce îl deosebeşte pe om de animale, şi anume viaţa spirituală. În lumea nereligioasă acest fenomen se reduce la cultură. Cât de dezvoltat n-ar fi animalul el nu creează nici o cultură.
Oraşe, ţări, temple, maşini arme au fost create de om, pe când viaţa animalelor a fost şi este totdeauna la fel. Albina îşi construieşte şi azi fagurele, furnica muşuroiul cu aceiaşi măiestrie ca şi cu mii de ani în urmă. Dar acestea nu au istorie, artă, ştiinţă, morală, religie, într-un cuvânt ceea ce numim noi civilizaţie şi cultură.
Mai este şi alt moment care îl deosebeşte pe om radical de celelalte creaturi, şi anume graiul convenţional, sau limba omenească. Toate animalele emit sunete. Există un grai natural, nearticulat, care este comun şi animalelor. Lumea este plina de sunete. Dar grai sau limbă are numai omul. Limba sau graiul omenesc exprimă nu numai simţirea de durere, bucurie, nedumerire şi altele, care por fi întâlnite şi la animale, dar omul poate să le modifice să exprime cugetări şi sentimente diferite sau chiar opuse acelora ce le are în realitate. Să ne amintim de martirii creştini care când călăii le sfâşiau trupurile, având ca toţi oamenii dureri groaznice, aceştia în loc să strige, să urle de durere, cântau cântece de mulţumire lui Dumnezeu, sau Îl slăveau. Nici un animal nu e în stare în faţa primejdiei să emită sunete de bucurie.
Nimeni până în prezent na dat o lămurire adecvată a provenienţei cuvintelor şi a vorbirii la om.
Când apare cuvântul? Biblia ne spune ca Dumnezeu vorbea cu omul, anume atunci s-a născut vorbirea, dar s-a născut pentru că omul avea raţiune şi era înzestrat cu capacitatea de a vorbi. În privinţa apariţiei omului sunt doua teorii – cea a monogenismului și cea a poligenismului.
Prima îşi are rădăcina în Biblie şi spune că omenirea provine de la o pereche, a doua teorie spune ca omenirea provine de la mai multe perechi de oameni.
Desigur dacă se acceptă învăţătura despre provenienţa omului de la maimuţe, e şi firesc să se admită că prefacerea maimuţei în om putea avea loc în mai multe locuri de pe pământ. Deci aceasta teorie este un rezultat al concepţiei evoluţioniste.
Atunci când încercam să ne determinăm care din aceste două păreri este adevărată este necesar să apelam şi la unele date ştiinţifice. Dacă am presupune că omenirea provine de la mai multe perechi, am avea o mulţime de tipuri de om.
Cineva poate spune că aşa şi este, că existenţa diferitor rase adeveresc această părere. În prezent se numără de la 4 la 20 de rase omeneşti, dar forma parului a ochilor, culorii pielii nu pot zdruncina unitatea de bază a oamenilor de diferite rase.
Prin ce se manifestă această unitate?
1.UNITATEA PSIHOLOGICĂ
La diferite popoare, atât cele primitive cât şi cele dezvoltate, sunt detectate aceeaşi dorinţă de a cunoaşte şi aceleaşi căi şi forme de cunoaştere. Legile gândirii şi greşelile, dar şi devierile sunt aceleaşi la toţi oamenii şi acest lucru ne vorbeşte nu numai de unitatea neamului omenesc, ci şi despre natura comună a oamenilor. Oamenii sunt de o fiinţă. Dar unitatea neamului omenesc se manifestă nu numai în viaţa intelectuală, ci şi în cea emoţională. Bucuria, scârba este exprimată la toate popoarele în acelaşi fel.
2. UNITATEA ÎN SFERA VIEŢII ESTETICE
Unitatea în viaţa estetică este adeverită prin prezenţa la toate popoarele a muzicii, picturii, poeziei şi celorlalte forme de activitate creatoare.
Altă sferă de activitate umană în care se observă unitatea omenirii este cea din sfera morală
3. SFERA MORALĂ
Toate popoarele indiferent de gradul lor de dezvoltare au anumite reguli care interzic săvârşirea unui act în vederea atingerii unui scop în conformitate cu concepţiile sale despre bine şi rău. Atât la om cât şi la animal, orice impresie primită din afară prin organele de simţ se transmit creierului şi provoacă o reacţie proporţională cu acţiunea directă. Dar dacă animalul va răspunde la reacţie în acelaşi fel, omul îşi poate modifica reacţia.
4. UNITATEA OMENIRII SE VEDE ŞI ÎN SFERA RELIGIOASĂ
Numai omul se poate înălţa cu mintea la Dumnezeu, poate sta în legătură cu El şi să-şi pună viaţa în serviciul ideilor ce le are despre Fiinţa supremă. Această prerogativă a omului este atât de mare, încât pentru mulţi prezintă deosebirea capitală dintre om şi animal.
Indiferent de faptul cum este explicată apariţia religiei, rămâne incontestabil faptul religiozităţii universale a omenirii.
5. ALTĂ SFERĂ DE ACTIVITATE CARE VORBEŞTE DESPRE UNITATEA NEAMULUI OMENESC ESTE CULTURA MATERIALĂ
Unitatea omenirii în această sferă de activitate se exprimă în destinul comun şi în treptele pe care le parcurge orice popor în dezvoltarea sa pe calea progresului. Sunt doua trepte deosebite numite în arheologie:
a) veacul de piatră sau paleolitul (are două subdiviziuni: paleolitul timpuriu şi cel târziu);
b) veacul metalelor (cupru, bronz şi fier).
Toate cele spuse până acum ne dau posibilitatea să afirmăm că concepţia apariţiei omenirii de la o singură pereche este cea adevărată.
Învăţătura creştină despre provenienţa omenirii fiind monogenistă are mare importanţă, fiindcă afirmându-se unitatea de origine şi fiinţă a omenirii lămureşte şi ne face să înţelegem universalitatea păcatului strămoşesc la fel şi universalitatea mântuirii în Iisus Hristos, căci dacă lumea n-ar fi una, şi la origine şi după aceea, Iisus Hristos n-ar fi Mântuitorul lumii.
Nicolae FUŞTEI
Note
1 Richard Leakey. Originea omului, Humanitas, , 1994, p.176.
2 Ibidem.
