Fondatori

• BISERICA ORTODOXÃ DIN REPUBLCIA MOLDOVA
• PAROHIA “SF. DUMITRU” DIN CHISINÃU

Detalii despre fondatori:

Mitropolia Chisinaului si a Moldovei
(Biserica Ortodoxa din Republica Moldova)
Scurta istorie

În urma încheierii Pacii de la Bucuresti din 1812, rusii ocupa o jumatate din Moldova, teritoriul dintre Prut si Nistru numit mai târziu Basarabia. Ca urmare a acestui rapt crestinii ortodocsi din acest teritoriu au ramas în afara unei organizatii teritorial-administarative bisericesti. De aceeaa mitropolitul Gavriil – Banulescu, stabilit în Basarabia începe activitatea pentru înfiintarea unei noi episcopii. În august adreseaza o scrisoare catre comandantul armatelor rusesti, amiralul P.V. Ciciagov, iar în noiembrie înainteaza Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse un proiect de organizare a noii eparhii.

La 21 august proiectul este aprobat de catre tarul Alexandru I. În ucazul împaratesc se prevedea ca în noua eparhie sa se aplice “obiceiurile locale, fiindca s-a îngaduit poporului Basarabiei pastrarea vechilor sale drepturi moldovenesti”. În eparhia Chisinaului si Hotinului, dupa cum urma sa se numeasca noua unitate teritorial-administrativa bisericeasca, se pastra aceeasi organizatie pe care o avea Biserica din Moldova, se pastrau aceleasi protopopiate care au fost înainte, si anume: Hotin, Soroca, Falesti, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Codru si Basarabia de Jos. În componenta noii eparhii au fost incorporate si unele teritorii din stânga Nistrului.

La conducerea eparhiei, arhiepiscopul Chisinaului era ajutat de catre protopopi (blagocini).

Pentru rezolvare litigiilor care apareau, în septembrie 1813 este înfiintata “Exarhiceasca dicasterie a Chisinaului” .

Lipsa cartilor liturgice îl face pe Banulescu ca la 25 septemdbrie 1813 sa solicte Sf. Sinod aprobarea constituirii unei tipografii. La 4 mai 1814 este aprobata deschiderea tipografiei exarhicesti la Chisinau”.

Pregatirea clericilor urma sa se efectueze la Seminarul Teologic de la Chisinau, care a fost înfiintat în ianuarie 1814.

Dupa trecerea din viata a Mitropolitului Gavriil Banulescu în 1821, la conducerea eparhiei vine Dimitrie (Sulima), care pâna atunci era episcop vicar de Tighina si Akerman (din 1811). În timpul pastoriei sale a luat o serie de masuri în vederea unei mai bune lucrari în asezamintele monahale, introducând în 1830 viata de obste în toate manastirile si schiturile din Basarabia,a dat numeroase dispozitii preotilor sa rosteasca predici si cateheze, în cadrul Sfintei Liturghii. Tot el mai efectueaza o serie de reforme, “Dicasteria” din Chisinau în 1835 a fost transformata în “Consistoriu bisericesc “. Noua unitate avea atribitii administrative, judecatoresti si de control. Protopopiatele au fost înlocuite cu 8 “protoierii” dupa numarul tinuturilor din regiune. În 1837 de la arhiepiscopia Chsinaului si Hotinului au fost luate teritoriile din stânga Nistrului, care au fost incluse in arhidioceza Odesei si Hersonului de curând organizata.

În 1844 la 4 august arhiepiscopul Dimitrie trece la cele vesnice si la conducerea eparhiei vine Irinarh (Popov). În timpul pastoriei lui s-a desfasurat organizarea Bisericii din Basarabia dupa sistemul rusesc, dar si o intensa activitate constructiva. La sfârsitul pastoriei lui în 1858 în eparhie erau 565 de biserici de mir, dintre care 314 din piatra si 551 din lemn, la care se mai adauga 36 de paraclise si 34 de biserici în 21 de manastiri, care erau pe atunci. în anul 1858 a aparut ziarul oficial al Bisericii basarabene “Vestitorul eparhiei Chisinaului si Hotinului”, cu text paralel român si rus. În timpul pastoriei lui au fost retrocedate Moldovei 94 de biserici, care au fost cuprinse în noua eparhie româneasca a Dunarei de Jos cu scaunul episcopal la Ismail. În martie 1858 arhiepiscopul Irinarh se retrage de la conducerea eparhie, fiind numit mai apoi arhiepiscop de Camenet-Pdoplsk, iar apoi de Reazan (+1877).

Dupa Irinarh (Popov) la pastorirea Bisericii din Basarabia vine Antonie (Socotov). În timpul lui au fost desfiintate protoieriile si a împartit arhidieceza în 35 de “ocruguri blagocinesti” în frunte cu câte un protoiereu sau blagocin. Bisericile erau împartite dupa numarul de credinciosi în trei categorii. în timpul pastoriei sale s-a pastrat limba româna ca limba de oficiere a serviciului divin în Biserica, dar si în actele bisericesti si la tiparirea cartilor. Sub arhiepiscopul Antonie au fost ridicate din temelie ori s-au refacut circa 300 de biserici . Unele din acestea sunt adevarate monumente de arhitectura, cum ar fi cea de la Varzaresti, Curchi, Calaraseuca, Condrita, iar în 1870 se întemeiaza schitul de la Bocancea.

Tot în aceasta perioada a fost desfasurata o apreciabila activitate de asistenta sociala, prin asa numitele “fratii”. Prima “fratie” a fost cea din Chisinau, cu numele “Alexandru Nevschi” constituita în 1866. În 1868 se initiaza asa numitele “Congrese eparhiale” anuale, tot în acelasi an au fost inaugurate si “congresele judetene” ale blagociniilor, iar la centrul eparhial functiona un “comitet eparhial”. În 1871 moare Antonie Socotov si la cârma bisericii din Basarabia vine Pavel (Lebedev).

Pastoria acestui ierarh este poate cea mai controversata. În aceasta perioada are loc un salt în politica de deznationalizare în Basarabia. Primul lui pas în aceasta directie a fost acela ca a poruncit ca în acele biserici si manastiri, în care pâna atunci se slujea în limba româna, sa se slujeasca în doua limbi, cea rusa si cea româna (moldoveneasca). Ziarul oficial al eparhiei a început din 1871 sa apara doar în limba rusa. Dupa cum spune scriitorul rus Durnovo “toate cartile sfinte de pe la bisericile moldovenesti, tiparite cu litere chirilice în limba moldoveneasca, au fost depuse la mitropolia din Chisinau, unde arhiepiscopul Pavel, în timp de 7 ani le-a ars, încalzind cu ele palatul mitropolitan”.

O bucurie mare se simti în Basarabia când a venit vestea despre rânduirea lui în alta parte în 1882.

Urmasul lui Lebedev a fost Serghie (Lapidevschi), Acesta a avut mult de lucru pâna potoli tulburarea ce se produse pe urma masurilor nesocotite ale înaintasului sau. A permis folosirea limbii române în slujba bisericeasca , dar tot el a propus închiderea tipografiei eparhiale, întrucât, dupa parerea lui, ea “nu mai are nici un rost”. Astfel tipografia eparhiala, este vânduta manastirii Noul-Neamt din Chitcani, nu departe de Tighina, dar nefiind înca mult timp deschisa.

În 1891 Serghie (Lapidevschi) este transferat la mitropolia din Odesa si în locul lui vine Isachie (Polojenschi) care se afla la Chisinau doar pâna în 1892, an în care vine la cârma Bisericii din Basarabia Neofit (Nevodicicov), care se retrage la Ismail în 1898.

An acelasi an Sfântul Sinod numeste episcop al Chisinaului si Hotinului pe Iacov (Piatnitki). Acesta era un adevarat pastor, caci era drept si cu dragoste pentru poporul care i s-a încredintat spre pastorire. O deosebita preocupare a ierarhului era promovarea culturii crestine si educatia moral-religioasa a clerului si poporului. Pentru aceasta el a înfiintat la Chisinau “Fratia ortodoxa misionara a Nasterii Domnului”, obtinând si permisiunea de la Sfântul Sinod pentru publicarea brosurilor si cartilor moldovenesti, printre care si opera monumentala “Vietile sfintilor”.

Din 1904 Biserica din Basarabia este condusa de catre Vladimir (Sincovschi). Acest om cu sufletul curat a hotarât sa faca tot ce era posibil pentru prosperarea spirituala a poporului încredintat spre pastorire. Pentru aceasta a învatat limba româna si predica în aceasta limba în catedrala din Chisinau, a introdus studierea românei la seminarul din Chisinau, platind din propriul buzunar profesorul de româna. În urma hotarârii congresului eparhial din 1905, arhiepiscopul Vladimir solicita Sfântului Sinod aprobarea redeschiderii tipografiei eparhiale. La 25 aprilie 1905 este permisa reactivarea tipografiei. Aceasta a fost instalata la Chisinau, într-o casa donata clerului de manastirea Dobrusa la 26 octombrie 1906.

În ianuarie 1908 apare prima revista bisericeasca în limba româna din Basarabia “Luminatorul”.

Tot în perioada pastoriei arhiepiscopului Vladimir si-a început activitatea “Societatea istorico – arheologica – bisericeasca din Basarabia”. Însa la multi nu era pe plac dragostea si dorinta lui de luminare a poporului nostru de aceea în 1908 este transferat la Don, iar în locul lui Vladimir (Sinicovschi) la catedra Chisinaului vine Serafim (Ciciagov), care se pare ca a fost trimis special în Basarabia pentru a nimici curentul national românesc care se înfiripase în timpul pastoririi blândului Vladimir.

În prioada aflarii la cârma Bisericii din Basarabia a lui Serafim (Ciciagov) a luat nastere un curent sectar cu numele de inochentism, de la numele fondatorului, care a fost calugar la o manastire din Balta. Un nou pericol pentru ortodoxia din Basarabie venea din partea sectelor. Pentru combaterea acestora la Chisinau a fost creat un “serviciu de misionari”.

Tot atunci a fost permis prin ucaz împaratesc si slujirea serviciul divin în limba moldoveneasca. Astfel la 23 iulie 1913 basarabenii au avut fericita ocazie sa asculte toata slujba Liturghiei în limba româna.

În 1914 Serafim paraseste Basarabia si în locul lui vine Platon (Rojdestvenschi), fost arhiepiscop al Americei de Nord si Aleutelor, care s-a aflat la Chisinau pâna în 1915 când la catedra Chisinaului si Hotinului este numit Anastasie (Gribanovschi).

În timpul pastoriei lui au avut loc niste evenimente foarte importante pentru istoria poporului nostru.

Astfel la 19 -20 aprilie 1917 la Chisinau s-a întrunit Congresul preotilor din Basarabia, în cadrul caruia s-a cerut autonomia Bisericii de aici, constituirea unei Mitropolii, în frunte cu un ierarh de neam român.

În luna august s-a întrunit la Moscova Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse la lucrarile carui a luat parte si Anastasie arhiepiscopul Chisinaului. La acest Sinod arhiepiscopia Chisinaului a fost ridicata la rang de Mitropolie a Basarabiei.

Dupa unirea politica a Basarbiei cu România, prin gramota Sf. patriarh Tihon de la Moscova, din 23 mai 1918, pe numele Î.P.S. Pimen, primatul Bisericii Ortodoxe Române, s-a dat deplina libertate Bisericii Basarabene, ca ea, prin Congresul sau eparhial, sa-si hotarasca soarta, alegând cu ce Biserica Autochefala si în ce legaturi vrea sa fie. Biserica din Basarabia a fost contopita cu cea a întregii tari, în conformitate cu canonul 38 a Sinodului Trulan, iar arhiepiscopul Anastasie a devenit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Române, ce-i drept fara sa-si de consimtamântul. Pe motiv ca nu se prezinta la sedintele Sfântului Sinod, la 14 iunie 1918, este destituit din post de Catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, si în locul lui este numit spre a conduce cu afacerile bisericesti ale arhiepiscopatului basarabean, episcopul Nicodim (Munteanu) al Husilor, pâna la alegerea episcopilor si Mitropolitilor, ce urma sa se faca de Marele Colegiu electoral.

În februarie 1920 la Chisinau are loc Congresul eparhial la care a fost ales ca chiriarh al Bisericii din Basarabia Gurie (Grosu) fost episcop vicar la Mitropolia din Iasi.

În perioada pastoriei Î.P.S. Gurie a continuat lucrarea de construire a locasurilor sfinte, astfel la 1925 numarul lor a ajuns la 1090, fiind deservite de 1090 de preoti.

Învatamântul teologic a fost ridicat la un nivel mai înalt, astfel în septembrie 1926 la Chisinau este organizata Facultatea de Teologie a Universitatii din Iasi, iar în 1927 Seminarul teologic “Mitropolitul Gavriil Banulescu” din Chisinau a fost reorganizat, trecându-se de la zece la opt clase. Au fost înfiintate înca doua Seminarii teologice, tot cu opt clase,unul la Ismail si altul la Edinet.

O fructuoasa activitate au desfasurat în acea perioada profesorii Nicifor Crainic, Gala Galaction, Consatntin Tomescu, Ioan Savin, Serghie Bejan, Mihail Berezovschi s. a.

Vechile manastiri basarabene si-au continuat lucrarea lor duhovniceasca. Numarul calugarilor ridicându-se la peste 2400.

Sa facut si o reforma în Biserica din Basarabia. Astfel pe lânga arhiepiscopia Chisinaului la 10 martie 1923 în Biserica basarabeana au mai fost organizate doua eparhii noi: a Cetatii Albe cu resedinta la Ismail si a Hotinului cu resedinta la Balti. Primul episcop al episcopiei de Cetatea – Alba a fost Nectarie (Cotlearciuc), iar primul episcop al Hotinului este ales Visarion (Puiu). În aprilie 1928 arhiepiscopia Chisinaului este ridicata la rangul de Mitropolie.

Gurie (Grosu) a condus Biserica din Basarabia pâna în 1936.

Dupa Gurie (Grosu) mitropolia Basarabiei a fost condusa de câtiva loctiitori de arhiepiscop: Nicodim (Munteanu) (noiembrie 1936 – iunie 1937), Cosma (Petrovici) (iunie 1937 – februarie 1938) si Efrem (Enachescu) (martie 1938 ianuarie 1944).

În timp ce viata credinciosilor din Basarabia curgea în albia sa fireasca, situatia crestinilor ortodocsi din stânga Nistrului sub jugul comunist era deplorabila, împartasind soarta muceniceasca a întregului popor crestin ramas sub conducerea ateo – bolsevica. Astfel la începutul anului 1918 este omorât la statia Veatca Dionisie (Sosnovschi) fost episcop vicar la Ismail, la 1 ianuarie este omorât în închisoare Serafim (Ciciagov) fost arhiepiscop al Chisinaului si Hotinului. În lupta înversunata cu Biserica bolsevicii pâna în 1938 au închis aproape toate bisericile, lasând sa functioneze doar o singura biserica ortodoxa din cele 305 câte au fost pâna la revolutia din 1917 în cele 14 raioane care au format în 1924 asa zisa Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca. Situatia era catastrofala pentru constiinta oamenilor credinciosi, multi dintre ei îsi oficiau slujba înmormântarii fiind înca în viata din frica ca nu va mai avea cine sa-i îngroape crestineste când vor muri. Viata “luminata” din “raiul” comunist a fost adusa si în Basarabia.

În 1940 Basarabia este ocupata de sovietici ca urmarea a “Protocolului aditional secret al Pactului Ribentrop – Molotov” din 1939.

28 iunie 1940 a adus un an de mari suferinte basarabenilor. Deosebit de cruda era atitudinea bolsevicilor fata de preotimea basarabeana. Astfel a fost ucis la Ismail preotul Munteanu, straniu a murit si renumitul compozitor Mihail Berezovschi. La 24 iunie 1941 a fost arestat si episcopul Alexie care în toamna anului 1940 a fost însarcinat de Patriarhia din Moscova sa conduca Mitropolia Basarabiei.

Începându-se razboiul, la retragere trupele sovietice au comis o serie de acte barbare împotriva clerului basarabean.

Astfel în comuna Pitusca în vara anului 1941 în timpul retragerii trupelor sovietice a fost executat preotul Eustratie Chirita fiindca a oficiat un tedeum pentru victoria Armatei Române. În satul Caruna (Thighina) au fost omorâti câtiva sateni care încercau sa protesteze împotriva incendierii bisericii.

Odata cu reîntoarcerea Basarabiei catre România atât aici, cât si în Transnistria s-a început lucrarea de refacere a structurilor bisericesti.

La Chisinau se reîntoarce Efrem Enachescu, care la 12 ianuarie 1944 este ales arhiepiscop si mitropolit al Basarabiei. Au fost redeschise bisericile închise de comunisti. Astfel în timpul razboiului în teritoriul Basarabiei si raioanelor din stânga Nistrului functionau 888 de biserici ortodoxe si 25 de manastiri.

Dupa restabilirea puterii sovietice în august 1944 mitropolitul Efrem Enachescu se retrage la manastirea Cernica, iar Biserica din Basarabia este incorporata în Patriarhia Moscovei, care trimite aici pe Ieronim (Zaharov) ca episcop al Chisinaului si Moldovei. Acesta l-a avut ca succesor pe Benedict (Poleacov), care conduce episcopia Chisinaului din 1947 pâna în 1948. Apoi vine la catedra Chisinaului Nectarie (Grigoriev) si conduce Biserica din RSSM din 1948 pâna în 1963.

Perioada de pastorire a lui Nectarie (Grigoriev) coincide cu un nou val de lupta cu religia. De aceea se începe din nou închiderea bisericilor. Astfel din 1960 au fost închise aproape 200 de biserici, ramânând active doar 385 din cele aproape 900 de biserici câte activau în 1944. Au fost închise toate manastirile cu exceptia celei le la Japca. Pentru închiderea, sau mai bine zis lichidarea bisericilor era folosit deseori motivul încalcarii legislatiei sovietice despre culte.

“Bagatorii de seama” din comisiile speciale create în toate raioanele republicii urmareau orice pas al preotului, era destul sa sfinteasca o fântâna, o cruce, sau sa boteze un copil fara consimtamântul ambilor parinti si preotul era scos de la evidenta, iar aceasta ducea la lichidarea parohiei.

Închiderea bisericilor si manastirilor uneori ducea la actiuni de protest din partea credinciosilor. Astfel la lichidarea manastirii Raciula, comunistii au întâmpinat o riposta disperata din partea calugaritelor si a populatiei din satele înconjuratoare.

Tot în anii deceniului sapte au fost lichidate protopopiatele. Preotii au fost lipsiti de posibilitatea de a participa la conducerea parohiilor, fiind trecuti la functia de simpli angajati prin contract la comunitatile religioase.

Din 1963 este numit episcop la Chisinau Vartolomeu (Condratovici) care în 1972 este transferat la Taschent, iar în locul lui vine Ionatan (Capolovici). Biserica fiind lipsita de posibilitatea editarii cartilor de cult, cât si orice alta literatura cu continut religios, totusi în anii pastoriei P.S. Ionatan a fost editat un nou Aghiazmatar (Trebnic) în limba româna cu grafie rusa.

Acest smerit si evlavios arhipastor a condus eparhia pâna în 1987, fiind înlocuit cu cel de rea pomina, Serapion (Fadeev) care a lucrat mult pentru distrugerea Bisericii din Basarabia si alungat de catre basarabeni, pentru ura lui fata de bastinasi.

În 1989 la catedra Chisinaului este trimis pentru prima oara dupa 1944 un bastinas si anume Vladimir (Cantarean), care pastoreste Mitropolia Chisinaului si Moldovei pâna în prezent.

Odata cu biruinta democratiei s-au schimbat si relatiile dintre stat si Biserica. Biserica având posibilitatea sa-si activeze lucrarea în toate directiile. În 1989 au fost hirotoniti doi episcopi vicari, Petru (Paduraru) si Vichentie (Moraru). Tot atunci a început activitatea de iluminare religioasa. Astfel Societatea culturala si bisericeasca a început tiparirea revistei “Luminatorul”, iar din 1995 apare “Curierul Ortodox” cu suplimentul “Pravoslavnîi Vesnic», editate de Mitropolia Chisinaului si Moldovei. Mitropolia mai are si o tipografie la Orhei, o moara si o oloinita.

S-a reactivat si lucrarea sociala a Bisericii, prin asistenta religioasa în spitale, penitenciare. Din 1995 a fost deschis si un orfelinat ortodox “Sf. Iosif” la Chisinau, care este întretinut de manastirea Hâncu.

Pentru pregatirea clericilor a functionat o scoala de cântareti la Chistelnita (din 1992), un Seminar teologic la manastirea Noul-Neamt (1990-2001), mai functioneaza si Academia Teologica din 1993, care din 1991 pâna în 1993 a activat ca Facultate Teologica în cardul Universitatii de Stat din Moldova.

Mitropolia Chisinaului si a Moldovei (sau Biserica Ortodoxa din Moldova) supusa canonic jurisdictiei Patriarhiei Ortodoxe Ruse, în treburile interne este independenta, dupa cum prevede si hotarârea Sinodului Arhieresc din decembrie 1994 de la Moscova, si se conduce în activitatea sa, de Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse din august 2000, dar si de propriul Statut aprobat prin Hotarârea Guvernului Republicii Moldova nr. 719 din 17 noiembrie 1993.

Nicolae Fustei, cercetator stiintific la Institutul de Istorie al Academiei de Stiinte din Republica Moldova

————————————–

Biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău

100 de ani de la finisarea construcţiei

În anul 2002, biserica parohiei „Sf. Dumitru” din sectorul Botanica, oraşul Chişinău, împlineşte 100 de ani de la finisarea construcţiei. Terenul bisericii este amplasat în centrul cartierului locativ al sectorului Botanica, format între străzile Dacia, Traian, Cuza Vodă şi Independenţei.

Creştinii, zidind biserici şi mănăstiri, au pus şi din sufletul lor în ele şi-au arătat dragostea pentru credinţa cea dreaptă. „Biserica este singurul sălaş al lucrurilor frumoase, create de geniul poporului, care a rămas până azi” (N. Iorga). În această ordine de idei se înscrie şi istoria ridicării, înzestrării şi restaurării bisericii „Sf. Dumitru” din or. Chişinău.

În anul 1889, preotul bisericii „Sf. Teodor Tiron”, Petru Donici, hotărăşte construirea unei biserici în suburbia „Mălina Mare” a or. Chişinău, pe banii şi pe pământul domniei sale. Însă nu se învredniceşte să vadă nici începutul construcţiei sfântului lăcaş, deoarece, după o boală nemiloasă şi îndelungată, trece în lumea celor drepţi la 28 septembrie 1889.

Grija pentru edificarea noii biserici şi organizarea vieţii parohiei cade asupra preotului Nicolae Druganov. La 23 martie 1890, Secţia de construcţii de pe lângă Administraţia Gubernială din Basarabia, prin decizia nr. 39, aprobă planul construcţiei sfântului lăcaş. Peste puţin timp, cu binecuvântarea ÎPS Serghie (Leapidevski) (+1898), arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, este sfinţit locul viitoarei biserici de piatră şi, în acelaşi an, încep lucrările de construcţie a bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Peste un an, parohia îşi începe activitatea, deşi clădirea încă era în construcţie. Din 1891, se administra Taina Sf. Botez şi Taina Mărturisirii, completându-se şi registrele necesare.

În 1893, cu binecuvântarea ÎPS Neofit Nevodicikov, arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, deşi construcţia clădirii bisericii, fiind dusă până la nivelul ferestrelor la o înălţime de doi stânjeni (4,2 m), fusese stopată din cauza lipsei de mijloace financiare, pe lângă parohia „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” a început să funcţioneze o şcoală parohială.

În 1895, părintele Nicolae Druganov trece în lumea celor drepţi. După aceasta, responsabilitatea pentru construcţia bisericii şi păstorirea celor peste 1500 de enoriaşi, ce proveneau din 172 de gospodării care intrau în circumscripţia parohiei, a trecut pe seama preotului Efimie Ieremia Chişcuţă, care fusese transferat la parohia dată de la biserica din suburbia Buiucani din Chişinău, în urma cererii depuse pe numele ÎPS Neofit.

Candidatura părintelui Efimie nu a fost întâmplătoare, căci avea de acum experienţa construcţiei de biserici. Astfel, în 1886 el era transferat de la parohia Valea Rusului, judeţul Bălţi, în c. Ursoaia, Bender, pentru construcţia bisericii.. În acelaşi an, la propunerea ÎPS Serghie, este transferat în comuna Palanca, Orhei, pentru reparaţia capitală a bisericii, iar acum vine la parohia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din suburbia „Mălina Mare” a Chişinăului, pentru „finisarea lucrărilor de construcţie”, după cum aflăm din „Registrele clerului” din 1898.

Situaţia materială a parohiei era foarte grea, surse financiare nu ajungeau nici măcar pentru întreţinerea clerului ce era puţin la număr – doar diaconul-cântăreţ şi preotul paroh, la care se mai adaugă şi familia răposatului părinte Nicolae: soţia Olimpiada Feodorova cu cei trei copii Alexei, Teodor şi Nicolae. Parohia nu avea nici pământ şi nici case parohiale, astfel că slujitorii bisericii nu primeau salarii şi erau nevoiţi să închirieze locuinţe pe care le plăteau din banii proprii; deci, nu este de mirare că lucrările de construcţie mergeau foarte greu.

În „Registrele clerului” pentru anul 1897 citim următoarele în legătură cu această stare de lucruri: „Construcţia este întreruptă în anul 1890. Din cauza ploii, zidurile din piatră se distrug, se deteriorează şi piatra tăiată, ce se păstrează lângă biserică. Nu sunt mijloace suficiente pentru continuarea şi finisarea lucrărilor. Nici nu este vreo posibilitate de a le obţine în scurt timp”.

Lucrurile au luat altă întorsătură după ce negustorul Dumitru Ciolac, în anul 1899, cade de acord să finanţeze continuarea construcţiei, însă pune două condiţii: I – ca hramul bisericii să fie în numele Sfântului Dumitru din Tesalonic; II – sub biserică să fie construit cavoul familiei Ciolac. Propunerea a fost acceptată de Consistoriul Duhovnicesc de la Chişinău prin decizia nr. 11558 din 23 iunie 1899.

La 7 august 1899, în cadrul şedinţei Secţiei de Construcţii de pe lângă Administraţia Gubernială din Basarabia, este examinat dosarul nr. 135 şi aprobat planul construcţiei cavoului sub biserica de piatră „Sf. Dumitru” din suburbia „Mălina Mică” din Chişinău.

După aceste schimbări, lucrările de construcţie au continuat cu succes. După cum aflăm din darea de seamă, din 28 iulie 1902, a protopopului bisericilor din Chişinău Ioan Savva, la acea dată edificiul bisericii era gata, rămânea ca până în toamnă să fie finisat şi instalat iconostasul. În „Registrele clerului” din anul 1902 se menţionează că „biserica este din piatră, cu o clopotniţă din piatră, având o arhitectură frumoasa”.

După finisarea clădirii, parohia „Sf. Dumitru” îşi desfăşoară cu succes activitatea în toate sferele ce ţin de asistenţa spirituală a credincioşilor. La parohie funcţiona o şcoală bisericească pentru studierea gramaticii, în care erau instruiţi 41 de băieţi şi 11 fete. Pe lângă parohie funcţiona şi o mică bibliotecă, care era completată din mijloace proprii cu cărţi şi reviste. După cum aflăm din raportul nr. 953 din 16 septembrie 1911, alcătuit de protopopul or. Chişinău, biserica „Sf. Dumitru” cheltuise suma de 4 ruble numai pentru abonarea la revista „Церковные Ведомости” pentru anul 1912.

După reunirea Basarabiei cu Patria-mamă în 1918 şi trecerea Bisericii din Basarabia în jurisdicţia Bisericii Române, viaţa parohiei „Sf. Dumitru” a păşit pe acelaşi drum ca şi celelalte parohii româneşti. Serviciul divin a început să fie oficiat în limba română, ceea ce permitea enoriaşilor, care în marea lor majoritate erau de origine români, să înţeleagă sensul slujbelor. În perioada interbelică aici a fost construită şi o casă parohială, care servea drept locuinţă pentru preoţi.

Părintele Efimie Chişcuţă a condus parohia până în anul 1927, când este pensionat şi în locul lui vine părintele protoiereu Luca Comendant.

Mersul paşnic al vieţii întregii populaţii a Basarabiei a fost întrerupt de invazia sovietică din 28 iunie 1940. O bună parte din locuitorii acestui teritoriu au fost nevoiţi să se refugieze în România. Printre refugiaţi au fost şi preoţi care, în speranţa de a scăpa de teroarea roşie, au lepădat parohiile, fugind peste Prut. Printre parohiile, preoţii cărora s-au refugiat în dreapta Prutului, se numără şi parohia „Sf. Dumitru” din Chişinău, care devine după 28 iunie vacantă.

Locurile preoţilor refugiaţi au fost nevoiţi să le ocupe călugării. Aşa a fost şi în cazul parohiei „Sf. Dumitru”, unde este trimis la ascultare ieromonahul Iacov (Ioan) Gârle, care până în 1940 slujea la biserica de pe lângă Mitropolie.

Îndată după instalarea regimului comunist, a început lupta cu religia. Pentru acest scop, la Chişinău funcţiona „Casa roşie” – un mijloc de propagandă comunistă, cu ajutorul căruia bolşevicii luptau contra oricărei religii. Sovieticii considerau că orice creştin este un duşman al principiilor comuniste. Ura lor se răsfrângea şi asupra clădirilor bisericeşti.

După cum aflăm din expertiza făcută casei parohiale de la biserica „Sf. Dumitru”, la 10 februarie 1942, de către delegatul Arhiepiscopiei Chişinăului, arhitectul V. Lupu-Ulinici, „toată casa, de dimensiuni destul de considerabile, a fost distrusă de sovietici în interior şi, în momentul de faţă, se află într-o stare de degradare de nedescris. La început sovieticii, dorind de a transforma casa parohială într-o şcoală, au dărâmat mai toţi pereţii despărţitori din interior, transformând camera de locuit în clase.. Lucrările nefiind terminate, clădirea a fost părăsită, căzând pradă bandelor şi hoţilor care au furat uşi, ferestre, geamuri şi au stricat tencuielile, sobele, duşumelele etc.”. Distrugerile provocate de comunişti în timpul celor aproape 12 luni, cât s-au aflat în Basarabia, au putut fi reparate abia după 22 iunie 1941.

După ce sovieticii au fost nevoiţi să părăsească acest teritoriu, la parohia „Sf. Dumitru” este numit ca preot paroh părintele Andrei Volovei, care a păstorit aici până în anul 1944. În timpul acesta, enoriaşii urmau să-şi lecuiască rănile provocate de cele două calamităţi abătute asupra lor în 1940 – invazia comunistă şi cutremurul de pământ. În anul 1942, o casă „din pământ şi piatră”, cu suprafaţa de 128 m.p.., acoperită cu olane, era în proces de construcţie la parohie.

Până în 1944, parohia „Sf. Dumitru” îşi restabilise viaţa pe un făgaş normal.. Cu fiecare an creşte bunăstarea şi venitul bisericii. Crescuse considerabil şi numărul de familii cuprinse în cadrul parohiei, ajungând la 998 de familii cu 4171 de suflete, dintre care 2043 erau parte bărbătească, iar 2124 – parte femeiască. Parohia avea două case parohiale, neaducătoare de venit. Pe lângă parohie funcţiona şi o bibliotecă cu 115 volume de carte. Probabil datorită lucrării conştiente a preoţilor de la parohie, aici nu erau creştini de confesiuni străine, doar 1 baptist şi 3 molocani (care formau o familie).

Dar vine anul 1944 şi, împreună cu el, vin pe aceste meleaguri armatele sovietice. De frica noii ocupaţii, o mare parte din clerul basarabean este nevoit să apuce calea pribegiei, evacuându-se în dreapta Prutului. Printre aceştia erau şi preoţii de la biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău. Trei slujitori au găsit refugiu în România, fiind utilizaţi în diferite parohii din Ţară. După cum aflăm din Tabloul de personaj (preoţi, diaconi şi cântăreţi) din Arhiepiscopia Chişinăului, refugiaţi din Basarabia şi utilizaţi în judeţul Dolj şi în alte Eparhii din Ţară”, parohul bisericii „Sf. Dumitru”, părintele Andrei Volovei, este primit la Ungureni, judeţul Dolj, cântăreţul Vladimir Cazacu – la Filiaşi, Dolj, iar părintele Ioan Irimia este primit la biserica „icoanei” din Bucureşti.

În august 1944, Basarabia iarăşi este ocupată de sovietici şi, după cum aflăm din „Lista parohiilor preoţii cărora s-au refugiat în România în 1944”, parohia „Sf. Dumitru” rămâne vacantă, fiind nevoită să suporte toate consecinţele noii situaţii. Locul preoţilor de mir, ca şi în 1940, sunt nevoiţi să-l ocupe călugării. Astfel că la biserica „Sf. Dumitru” revine acelaşi părinte ieromonah Iacov (Ioan) Gârle, care slujise aici între anii 1940–1941. În timpul războiului, părintele Iacov slujea la biserica „Înălţarea Domnului” din or. Chişinău, nu s-a evacuat, rămânând în Basarabia. De astă dată, va păstori creştinii de la „Sf. Dumitru” o perioadă mai lungă – timp de patru ani, până în 1948, când va fi schimbat de către părintele Gherasim Păduraru.

În timpul păstoriei părintelui Gherasim, în 1949-1950 s-a reparat şi casa parohială, pentru care au fost alocate de către Consiliul Parohial, la 4 decembrie 1949, suma de 8289 ruble şi 50 de copeici. Păstorirea părintelui Gherasim la parohia „”Sf. Dumitru” a durat până în septembrie 1953, când este suspendat din funcţie, chipurile, pentru încălcări canonice, însă, în realitate – pentru că desfăşura o aactivitate „periculoasă”, după cum considera noua putere. De fapt, pentru că aici se aduna prea multă lume, astfel că în unele duminici ograda bisericii era plină ca la Învierea Domnului.

După părintele Gherasim Păduraru, la parohia „Sf. Dumitru” vine părintele Mina Polihovici, care slujeşte aici mai puţin de un an (1953-1954), fiind succedat de părintele Mihai Sevirin, care a păstorit doar câteva luni (primăvara anului 1954), în locul lui venind preotul Feodor Rozmainschi, care s-a aflat în parohie doi ani (1954-1956). Ultimul preot paroh, care a slujit la biserica „Sf. Dumitru” până la închiderea ei, a fost părintele Gheroghe Harghil (1956–1962).

Cândva, liderul sovietic N. Hruşciov promisese că poporul sovietic va intra în comunism „fără popi şi beţivani”. Au fost întreprinse măsuri concrete privind lichidarea parohiei „Sf. Dumitru”. În urma propagandei ateiste, dar şi a presiunilor asupra enoriaşilor şi a preotului, s-a micşorat numărul credincioşilor ce frecventau biserica, ceea ce a adus la scăderea resurselor financiare ale parohiei. Astfel, venitul biserici a scăzut de la 11000 de ruble în 1960 la 7500 de ruble în 1961. Totodată, s-a micşorat şi numărul de botezuri: de la 170 la 134 în aceeaşi perioadă de timp.

Preotul Gheorghe Harghil, care era destul de bătrân şi obosit, a fost „înduplecat” să se pensioneze. Pentru a-l face mai „receptiv”, i-au dat chiar şi un apartament în oraş, până atunci locuia în casa de pe teritoriul bisericii. Dar părintele n-ar fi renunţat la parohie, dacă nu i s-ar fi promis că în locul lui va fi trimis un preot mai tânăr. De aceea, în ianuarie 1962, părintele Gheorghe, după o Liturghie de Duminică, şi-a luat rămas bun de la enoriaşi cu speranţa că în curând va fi înlocuit de un preot mai tânăr şi mai energic. Însă s-a întâmplat ca această Liturghie să fie ultima săvârşită la biserica „Sf. Dumitru”, după care a şi fost închisă. Decizia despre închiderea parohiei, la recomandarea organelor locale, a fost luată de către Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS la 29 decembrie 1962 şi fixată în protocolul nr. 41. Iar la 13 februarie 1963, apare Hotărârea nr. 58 a Consiliului de Miniştri al RSSM cu privire la scoatere de la evidenţă a bisericii „Sf. Dumitru”. De menţionat că biserica are şi o soră de necaz – este vorba de lăcaşul sfânt din or. Comrat, Cimişlia, care a fost închisă prin aceeaşi hotărâre a Consiliului de Miniştri. Mai departe evenimentele se desfăşoară cu o repeziciune nemaivăzută. Deja la 3 martie, epitropul Xenia Pădureţ este impusă să predea tov. Stepanov P.D. cheile de la biserică, iar la 12 aprilie 1963, reprezentanţii Comitetului Executiv al raionului Lenin (Chişinău), Streţcul E.P. şi Stepanov P.D., luau în primire (mai bine zis, confiscau) de la epitropul bisericii averea parohiei „Sf. Dumitru”.

După închiderea bisericii, biblioteca acesteia a fost distrusă, toate cărţile fiind aruncate în cavoul de sub edificiu. Multe din odoarele bisericii au fost scoase noaptea şi duse în pădurea Orheiului, unde au fost distruse prin foc.

După lichidarea comunităţii religioase şi închiderea lăcaşului sfânt, s-a început răfuiala cu edificiul, fiind desfigurat, distruse cupola şi clopotniţa, ca să nu mai amintească nimănui că aici cândva a fost o biserică. Teritoriul şi clădirile fiind sechestrate, în localul sfântului locaş funcţionează, pe rând, un atelier mecanic, apoi un club muncitoresc, iar mai târziu – un ansamblu de muzică.

….În anul 1988 se simte o schimbare în atitudinea statului faţă de Biserică. În consecinţă, se măreşte numărul de cereri din partea cetăţenilor care doresc să aibă o biserică. Şi în sectorul Botanica din Chişinău sunt iniţiate activităţi de colectare a iscăliturilor pentru redeschiderea bisericii „Sf. Dumitru”. Iniţiativa acestor activităţi aparţine viitorului epitrop al bisericii, d-lui Andrei Vieru, Simion Lupu ş.a. În urma activităţii acestor creştini şi cu sprijinul adjunctului ministrului gospodăriei comunale de pe atunci, dl Mihail Severovan, care a ajutat la elaborarea documentaţiei necesare, organizând chiar şi un curier special care, plecând la Moscova, într-o singură zi a primit autorizaţia tuturor instanţelor de rigoare pentru reactivarea bisericii „Sf. Dumitru”.

Prima slujbă, după redeschiderea bisericii, a fost săvârşită pe data de 8 februarie 1990. Primul preot, după redarea lăcaşului în oblăduirea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei, este părintele Pavel Borşevschi. În timpul păstoririi lui au avut loc o serie de lucrări, care urmau să-i redea sfântului lăcaş strălucirea de odinioară, ba chiar mai mult, fiind iniţiate şi o serie de construcţii noi. Prin stăruinţa sfinţiei sale, este restituită o parte din teritoriul bisericii, este ridicată cupola şi clopotniţa pe baza fotografiilor păstrate ale bisericii (arhitect – V. Dubilari), au fost efectuate reparaţiile interioare şi executate, de către fraţii Iurie şi Dumitru Iazan, picturile interne de o înaltă ţinută artistică, a fost săpată o fântână în curte.

Mândria parohiei „Sf. Dumitru” este iconostasul bisericii. Ideea şi proiectul aparţine arhitectului Vladimir Dubilari. La executarea iconostasului şi-au adus aportul câteva colective. Astfel, lucrările de lemnărie şi sculptură au fost efectuate de un colectiv din care a făcut parte şi Dan Ştirbul; ajustarea tuturor pieselor a fost realizată de Anatol Puha, pictor plastician, restaurator de la secţia „Arta decorativă” a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău. Acoperirea cu aur a iconostasului a fost efectuată pe banii ctitorului Nicolae Andronic de către specialiştii aceluiaşi Muzeu, pictorii plasticieni restauratori Natalia Golenco şi Gheorghe Nicolaescu.

După reactivarea parohiei, aici au fost construite câteva blocuri social-administrative:

1) Blocul construit în 1998, în care sunt amplasate Şcoala parohială şi Biblioteca, prezintă o clădire cu două niveluri şi demisol, cu dimensiuni în plan 13,25 x 6,85 m. Înălţimile de nivel sunt: 2,2 m la demisol, 2,65 la parter şi 2,5 la etaj. Proiectată de un colectiv condus de arhitectul Vladimir Dubilari.

La demisol sunt amplasate încăperile auxiliare, la parter şi etaj – încăperi de studiu.

2) Blocul cu bucătăria, construit în 2001.

Clădirea bucătăriei prezintă o construcţie cu un nivel şi demisol, cu dimensiuni în plan 9,9 x 6,8 m. Înălţimile de nivel sunt: 2,35 m la demisol şi 2,45 m la parter. La demisol sunt amplasate încăperi auxiliare, la parter – bucătăria şi încăperi auxiliare.

3) Blocul administrativ, construit în 1978.

Blocul administrativ, în care este amplasat Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul” cu baptisteriu, prezintă o clădire cu două niveluri (P+1), cu dimensiuni în plan 33,7 x 8 m. Înălţimile de nivel sunt: 3,15 la parter şi 2,3 la etaj.

La parter sunt amplasate: Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul, magazinul, cazangeria, încăperi auxiliare. La etaj sunt amplasate încăperi administrative şi auxiliare.

În prezent, pe lângă parohia „Sf. Dumitru” funcţionează o şcoală duminicală, în care învaţă peste 400 de copii în patru clase cu predare în limba română, două clase cu predare în limba rusă şi o clasă în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cântecului bisericesc. Copii din ultima grupă deseori participă cu concerte în faţa enoriaşilor, la diferite concursuri dedicate sărbătorilor religioase, învrednicindu-se de menţiuni binemeritate.

Pe lângă parohia „Sf. Dumitru” funcţionează şi o bibliotecă ce are un fond de peste 3600 de exemplare şi un număr de 1310 cititori de diferite vârste, etnii şi categorii sociale.

Din 1995, parohia „Sf. Dumitru” este fondatoare, împreună cu Mitropolia Moldovei, a ziarului „Curierul Ortodox”, care a găzduit pe paginile sale articole la următoarele rubrici: Religia şi şcoala, Apologetica, Lecturi creştine în familie, Învăţământul religios, Teologie, Patrologie, Pastorală, Cateheză, Viaţa internă, Sinaxar, Poşta redacţiei, Pagina literară, Istorie şi cultură, Viaţa creştinilor de peste hotare ş. a. Pe parcursul a celor 7 ani de activitate a ziarului, au apărut 136 de numere, în care au fost publicate 1633 de articole.

În prezent, biserica “Sf. Dumitru”, monument de cultură şi spiritualitate, mărturie a simţului creştin şi a talentului poporului nostru, este o aducere aminte permanentă a prinosului oamenilor de credinţă, care au lucrat la ea, zidind-o spiritual şi material, şi este o verigă de legătură cu generaţiile următoare care, la rândul lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi vor aduce obolul la creaţia creştină, păstrând în memoria neamului aportul celor care le-au fost premergători.

Nicolae Fuştei

Părintele Petru Donici

Din strălucita pleiadă de preoţi, numele cărora este legat de parohia „Sf. Dumitru” din Chişinău, ar trebui să-l pomenim, în primul rând, pe cel pe pământul căruia a fost construită biserica „Sf. Dumitru” – pe preotul Petru Donici.

Părintele Pertu Donici este născut în anul 1837. A studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl absolveşte în anul 1859, după care este angajat ca profesor la Şcoala Spirituală din Chişinău (Chişinevskoe duhovnoie ucilişce), unde activează până în anul 1872, când este transferat la Şcoala Eparhială de Fete (Eparhialinoe jenskoe ucilişce).

La 7 februarie 1860, este hirotonit ca preot pentru catedrala „Înălţarea Domnului” din Chişinău. La 17 ianuarie 1863, este transferat la biserica „Sf. Teodor Tiron” din Chişinău. A îndeplinit şi unele funcţii în conducerea eparhială. Între anii 1863-1872, a fost adjunctul protopopului bisericilor din oraşul Chişinău, între 1874-1876 – membru al Consiliului Pedagogic de pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău. În anul 1878 este ales protopop al bisericilor din oraşul Chişinău, iar mai apoi este numit în această funcţie de către Arhiereul Eparhial. În această funcţie a activat până la 2 iunie 1884. Până la sfârşitul vieţii pământeşti a fost membru al Frăţiei „Trei Ierarhi” de la Seminarul teologic din Chişinău. La 1 ianuarie 1881 este ales, de către preoţii din Chişinău, membru al Consiliului Eparhial, aflându-se la acest post până în anul 1884.

Pentru activitate rodnică pe tărâmul pedagogic şi pastoral, a fost deseori menţionat de către conducerea eparhială. În anul 1863, a fost decorat cu bederniţă, în 1870 e menţionat cu binecuvântarea Sfântului Sinod, în 1871, este decorat cu scufie violetă de catifea, în 1876 primeşte camilavcă violetă de catifea, în 1879 primeşte crucea de aur şi insigna „Crucii Roşii”, iar în anul 1883 este decorat cu ordinul „Sfânta Ana” de gradul III.

După o boală grea şi îndelungată, pe data de 28 septembrie 1889, trece în lumea celor drepţi. Este înmormântat în cimitirul central din Chişinău, alături de mama, soţia, fiul şi nepotul său.

Nicolae Fuştei