Aşa-zisa “Biserică Nou-apostolică” a apărut în urma desprinderii unei ramuri din “Comunitatea religioasă catolico-apostolică”. Mişcarea Catolico-apostolică a luat fiinţă în jurul anului 1832 în Scoţia şi Anglia. Mişcarea a fost promovată de cercurile “Trezirii” care îşi făcuseră o preocupare din a vesti iminenta întoarcerii Domnului nostru Iisus Hristos.

Edward Irving, pastor al Comunităţii din Londra, a fost însufleţitorul acestei mişcări, o mişcare ce aşteptă o nouă “pogorâre a Duhului Sfânt” care să preceadă cea de-a doua venire a Domnului Iisus Hristos. Întrucât adepţii începuseră să aibă parte de diferite manifestări psihice (manifestări demonice: vindecări miraculoase, vorbitul în limbi, vedenii, etc.) atribuite Sfântului Duh, Irving a vazut în aceasta o confirmare a aşteptării sale. Acum avea motivaţia pentru a susţine ideea “sfârşitului Bisericii”. Din acest moment s-a considerat necesară afirmarea darurilor Duhului Sfânt şi de asemenea reînnoirea misiunii de apostolat în forma evocată de Noul Testament (!). S-a procedat astfel la alegerea a 12 „apostoli” care să preia conducerea noii biserici. Cum totuşi aşteptata întoarcere a Domnului Iisus Hristos continua să nu se producă iar “apostolii” mureau unul după altul, s-a făcut simţită nevoia unei noi modificări, care însă a generat unele tensiuni. De aceea, în anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer şi Schwartz, au explicat ca numărul celor “12 apostoli” ar trebui reînnoit, apelându-se la alegeri democratice. Acţiunea lor le-a atras excluderea din “Comunitatea religioasa catolico-apostolică” şi, în cea mai bună tradiţie sectantă, cei doi şi-au luat jucăriile şi au plecat, punând bazele unei noi mişcări, intitulată din anul 1907 “Comunitatea Nou-apostolică”. Aceasta a devenit ulterior “Biserica Nou-apostolică”. După constituire, numărul “apostolilor” a crescut de la cifra iniţiala de 12 la cifra corespunzătoare congregaţiilor formate. Continue reading →