Rotunjind vârsta onorabila de 81 de ani (chiar de ziua femeilor mironosite), preoteasa Natalia Paduraru ne-a impresionat prin dezinvoltura si prospetimea unui suflet tânar,combinate cu întelepciunea maturitatii. Am rugat-o la începutul acestui interviu sa-si aminteasca despre timpurile frumoase ale copilariei sale.
– M-am nascut în Soroca, am fost trei copii în familie. Tata lucra magazinier la o gara din Floresti. El era un intelectual, dar nu stia bine româneste si vorbea cu accent, din cauza aceasta era numit „bolsevic”. M-a trimis la scoala din gara aceea, unde erau într-o singura clasa elevi de diferite vârste. Când am trecut în clasa a 4-a, nu stiam nici tabla înmultirii. Tata a înteles ca daca ma mai tine la Rogojeni, apoi m-a pierdut. Si m-a trimis la Iasi, la un colegiu de 12 ani, cu studierea limbii franceze din prima clasa. Profesoarele erau maici frantuzoaice. Si noi am învatat a vorbi foarte bine aceasta limba. Dar la început îmi era foarte greu, am venit în clasa a 4-a si nu stiam nimic – nici matematica, nici gramatica! La orice observatie reactionam foarte bolnavicios. Odata, deoarece primisem nota 1, profesoara de franceza mi-a prins caietul pe spate si am umblat asa 24 de ore. Uneori se întâmpla sa nu-mi placa bucatele pe care ni le serveau – spanacul, spre exemplu, care-mi amintea de ceva foarte dezgustator. Si atunci una din maicile celea mi-a spus ca daca nu manânc, totul îi scrie tatei. Înghitind lacrimi si bând apa, am mâncat cu de-a sila totul, numai sa nu-i scrie tatei. De atunci, când vedeam spanacul sau alt fel de mâncare, necomestibil pentru mine, repede fugeam prima si o rugam pe sora sa-mi puna mai putin în farfurie. Continue reading
