Încă de la întemeierea Noii Rome – Constantinopolului (între 324-330) – Imperiul Bizantin a început să exercite un rol covârşitor în procesul de creştinare a Europei, dar mai ales a regiunilor estice şi sudice.
Bizanţul a asigurat un cadru politic favorabil desfăşurării libere a misiunii creştine.
Primul pas l-a făcut însuşi împăratul Constantin cel Mare. El a creat religiei creştine o situaţie specială, privilegiată comparativ cu celelalte culte. Iar odată cu proclamarea oficială a creştinismului în Imperiu (380), statul începe să acorde şi mai mult sprijin şi privilegii Bisericii. Astfel, noile raporturi dintre stat şi religia creştină au făcut din Biserică cea mai importantă instituţie.
Biserica susţinea în propaganda ei că puterea statului vine de la Dumnezeu şi depinde de El. Biserica se roagă pentru toţi reprezentanţii puterii statale şi le conferă prin aceasta o valoare şi siguranţă religioasă. Această colaborare între stat şi Biserică decurgea din aceste principii şi era concepută să se desfăşoare într-o deplină înţelegere. Astfel a început răspândirea creştinismului în masă, fiind propovăduit şi de mulţi demnitari statali, convertiţi la noua religie.
Însă trebuie să recunoaştem că idealul de colaborare între stat şi Biserică nu a fost totdeauna atins şi pe parcursul istoriei s-a ajuns adesea la excese atât din partea împăraţilor, cât şi a feţelor bisericeşti. Astfel, procesul misionar nu totdeauna a avut un caracter doar religios, ci şi unul politic.
Religia creştină încă de la finele sec. IV se răspândeşte intens în rândurile populaţiei imperiului, ajungând către sec. V să cuprindă întreaga populaţie a marelui Imperiu, cu excepţia unor grupări restrânse de păgâni, a evreilor şi a câtorva triburi germanice.
În această perioadă creşte rolul scaunului de la Constantinopol, fiind ridicat la rang de patriarhat şi devenind al doilea, după Roma, în ceea ce priveşte întâietatea onorifică (la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381) şi îşi lărgeşte aria jurisdicţională în Tracia, Asia, Pont şi în alte regiuni barbare (prin hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din 451).
Vechile comunităţi creştine se extind şi iau naştere altele noi.
De la început scaunul de la Constantinopol nu avea o influenţă prea mare, puterea sa creşte treptat, de aceea se poate considera că în cursul sec. IV opera misionară a fost dusă în principal de bisericile episcopale locale. Anume episcopului îi revenea răspunderea conducerii generale a activităţii misio-nare, coordonarea şi supravegherea ei. În general, viaţa religioasă a comunităţi din acea perioadă gravita în jurul misiunii, serviciilor religioase, filantropiei, monahismului.
Nu trebuie uitat nici aportul laicilor în aportul misionar adus de către numeroşi negustori, călători, funcţionari, soldaţi etc., precum şi a monahilor misionari, cum au fost Eutyches, Sava Gotul ş. a.
Deci, în sec. IV încă nu putem vorbi despre o acţiune misionară condusă de către Constantinopol într-un mod organizat, ci doar de activitatea bisericilor locale, dirijate de episcopi şi mitropoliţi. S-au distins, în mod deosebit, comunităţile conduse de Niceta de Remesiana, Bretanion şi Theotim I de Tomis, precum şi alţi misionari din Mesopotamia şi Asia Mică.
Se presupune că rolul episcopului de Constantinopol creşte în timpul domniei împăratului Theodosie al II-lea. Iar ordinea ierarhică şi jurisdicţională se definitivează după al IV-lea Sinod Ecumenic.
Din cea mai veche Notitia cunoscută a lui Epiphanius, aflăm că în diocezele Traciei existau cinci mitropolii (Heracleea, Philippopolis, Traianopolis, Adrianopolis, Marcianopolis), cu un număr total de douăzeci de episcopii sufragane şi cincisprezece arhiepiscopii autocefale.
În sec. VI, începând cu domnia împăratului Anastasius I, numărul scaunelor mitropolitane creşte sensibil. În dioceza Traciei se ajunge până le cincizeci şi două de episcopii sufragane. Progresele încreştinării se înregistrează şi în rândurile populaţiei barbare din interiorul şi exteriorul Imperiului. Patriarhului de Constantinopol îi reveneau, mai cu seamă, zonele nord-dunărene, nord-pontice şi cele ale Caucazului.
Dificilă este stabilirea rolului exact pe care Patriarhul de Constantinopol l-a avut în creştinarea populaţiilor locale ori migratoare din sud-estul Europei, ce trăiau în sfera Vicariatului de Thessalonic. Deci, vicarul de Thessalonic era dependent din punct de vedere canonic de Roma, dar se afla şi sub influenţa religioasă a Constantinopolului, ca urmare a dependenţei politice.
În multe teritorii (între sec. VII-X) Bizanţul pierde controlul politic, după aşezarea în ele a sla-vilor, avarilor şi bulgarilor. Atunci, efortul misionar al Constantinopolului se îndreaptă spre popoarele barbare. Legea Agrară dată de Iustinian al II-lea a contribuit la procesul de integrare a slavilor în tradiţiile de viaţă bizantină şi a uşurat creştinarea lor.
Aceasta a reprezentat pregătirea spre creştinarea lor oficială, care a avut loc în sec. IX (pentru slavi, bulgari, sârbi, croaţi) prin astfel de misionari ca Kiril şi Metodius.
Mulţi barbari aşezaţi pe teritoriul Imperiului au primit credinţa creştină de la po-pulaţia locală cu care au venit în contact.
Rolul Bizanţului creşte şi în Balcani, căci după 732/733 eparhiile Vicariatului de Thessalonic depindeau de Patriarhia de Constantinopol.
Astfel a contribuit Bizanţul la răspândirea creştinismului din spaţiul sudic şi sud-estic al Europei până aproximativ în sec. X.
Octavian Moşin
“CO” nr.09, 2000
