Vorba românului: “Aşa i-a fost scris”

Expresia o întâlnim şi în alte variante: „cum i-o fi scrisa !”, „aşa i-a fost ursa (ursitoarea, ursita) !”, „aşa i-â fost dat!”, „aşa a fost să fie !” etc. Toate aceste expresii denotă un determinism clar privind evoluţia omului în lume, sau, altfel spus, o predestinare a acestuia de către forţe supranaturale.

Expresiile au substrat teologic, dar nu sunt creştine. Având în vedere răspândirea şi frecvenţa cu care apar în timp şi spaţiu românesc, putem spune că au o vechime foarte nare, fiind, probabil, reminiscenţe din religii precreştine.

Din punct de vedere teologic, creştin, omul are o poziţie privilegiată în contextul existenţei. El este creat după „chipul lui Dumnezeu”, având drept ţel realizarea sfinţeniei, a „asemănării cu Dumnezeu”. Chipul lui Dumnezeu în om se concretizează prin sufletul omului, care-i duh, suflare divină. Sufletul se manifestă prin trei facultăţi: raţiune, voinţă şi sentiment. Lumea materială este condusă de Dumnezeu prin legile fireşti, naturale, integrate în ea încă de la creaţie. În felul acesta se explică armonia cosmică, fenomenele naturale, vegetaţia etc. Lumea animală este condusă prin instinct. Lumea animală nu este capabilă de a participa, conştient, la actul creaţiei. Animalul nu gândeşte; execută mecanic comenzi instinctuale sau însuşite prin antrenamente sau dresaj. Viaţa lui se reduce la necesităţile biologice. Omul depăşeşte toate aceste forme de existenţă. Conştientizarea de sine, gândirea se manifestă încă din primul stadiu de viaţă. Observăm în evoluţia unui copil, dintr-o zi în alta, apariţia de gesturi, cuvinte, gânduri, forme inteligente de exprimare şi manifestare. în acelaşi timp, observăm tendinţa de independenţă. Lipsind un copil de independenţă în manifestări, activitate şi gândire, denaturezi însăşi entitatea acelui pui de om. Este dreptul firesc al fiecărui om de a trăi liber, independent, de a lua singur hotărâri. Tocmai aceasta dă frumuseţe şi măreţie firii umane. Sfânta Libertate! Având capacitatea de gândire, de imaginaţie, de inventivitate, omul se dovedeşte a fi adevăratul rege al creaţiei. El însuşi participă la creaţie, prin munca şi gândirea sa. Având liberul arbitru drept trăsătură definitorie a gândirii şi activităţii sale, omul nu numai că poate cunoaşte binele şi răul, ci poate să aleagă, conştient şi liber, între bine şi rău. În situaţia în care omul ar fi „programat” din exterior cu privire la felul de a proceda într-o situaţie sau alta, el ar deveni un robot. Or, azi, în veacul robotizării, computerizării şi informaticii, putem înţelege, concret, că robotul nu este conştient de ceea ce execută, indiferent cât de perfecţionat ar fi. Să ne imaginăm că un robot este programat să execute o crimă, iar un altul să pătrundă într-un mediu deosebit de periculos şi să efectueze o jertfă menită a salva nenumărate vieţi omeneşti. Să încercăm să judecăm cei doi roboţi. Este vinovat cel dintâi pentru crimă? Are vreun merit personal cel de-al doilea? Nu! Au executat ceea ce li s-a comandat. Despre un asemenea robot putem spune că „aşa i-a fost scris!”, că „aşa i-a fost dat!”

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne vorbesc pe larg despre libertatea omului, despre putinţa lui de a alege între bine şi rău. Aceleaşi temeiuri ale credinţei noastre ne vorbesc despre judecata şi dreptatea lui Dumnezeu, despre o judecată particulara şi o alta universală, despre răsplătirea faptelor bune şi pedepsirea celor rele, despre rai şi iad. Fără a apela acum la textul biblic, ci doar la logica noastră, a fiecăruia, să încercăm să răspundem la întrebările fireşti, care ni se ridică acum. Cum mai poate fi jude-cat un om-robot pentru faptele săvârşite conform “programului”, „destinului”, „soartei” sale? Cum poate fi pedepsit sau răsplătit un astfel de rob? Nouă ne place să ne jucăm, dar Dumnezeu nu se joacă!

Conceptul de „destin”, de “soartă” a fost preluat din religiile necreştine. A fost apoi speculat de unele culte protestante şi neoprotestante, dar marii teologi şi cugetători au înţeles şi explicat adevărul. Expresiile s-au perpetuat până azi nu pentru puterea lor de convingere, ci mai ales pentru că au constituit o justificare puerilă pentru unele neîmpliniri din viaţa particulară. Ne este mai uşor să dăm insuccesele, viciile şi relele ce ni se întâmplă pe seama „soartei”, „scrisei”, „ursitorii”, „destinului”, decât să recunoaştem deschis şi sincer că răul sau relele din firea noastră şi din jurul nostru ni se datorează nouă înşine. Chiar dacă putem astfel să ne înşelăm semenul, nu-L vom putea înşela pe Dumnezeu cu asemenea scuze.

Pr. Al. Stănculescu – Bîrda

Cultura, Educatie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *