Nu ştiu dacă dialogul de mai jos poate fi considerat un interviu. Sunt întrebări puţine şi înţelesuri multe. A te afla în preajma pictorului Sorin Dumitrescu e mai mult o lecţie de ascultare spre învăţare şi mai puţin o cercetare jurnalistică. De altfel, în zilele de dinaintea Crăciunului, când toate cele din jur ştiute sau mai puţin văzute capătă o aura magică, e vremea pentru poveşti spuse în pace şi adevăruri rostite în tihnă. E vremea cuvântului întrupat şi a mărturisirii credinţei, iar Sorin Dumitrescu îndeamnă la emoţie şi la descifrarea adevăratelor sensuri ale acestor zile sfinte. Prin cele rostite, pictorul ne pune sub brad un cadou de Crăciun. Un motiv în plus pentru a avea sărbători fericite.
E decembrie, suntem în toiul Sărbătorilor de iarna… Cum percepeţi aceste evenimente, domnule Dumitrescu, sunt sărbători în adevăratul înţeles al cuvântului?
Eu nu le percep ca sărbători de iarna, cred ca e o titulatură pe care am moştenit-o. Ştiţi că există o variantă meteorologică de a spune ca a venit iarna, ceva de genul „un aer polar a coborât deasupra ţării”. Modul ăsta deturnant de a vorbi apare întotdeauna când vrem să ocolim realitatea. Şi realitatea este următoarea: acum, la sfârşitul lui decembrie, întreaga Biserică universală prăznuieşte întruparea celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi. Întruparea în istorie a Logosului, întruparea cuvântului. Asta înseamnă naşterea Domnului, adică evenimentul uluitor al momentului în care Dumnezeu şi-a luat trup, trupul nostru. Fără să preia şi păcatul. În spatele acestei expresii – „sărbători de iarna” – oarecum excesiv joviale, este actualizarea faptului că acum, sub ochii noştri, se petrece acest eveniment. Fiecare om, când stă lângă brad, devine o persoană ce participă la actualizarea Întrupării Domnului, eveniment care a schimbat total destinul umanităţii. Umanitatea alunecă pe o pantă ireversibilă, un drum închis, fără nici un fel de şansă de a ieşi din cercul vicios în care a intrat singură prin păcat, prin neascultare. Întruparea este soluţia divină, extraordinară, prin care întreaga umanitate este salvată şi reprezintă începutul unei fantastice istorii – istoria mântuirii noastre, care până la întrupare nu era posibilă. Mântuire înseamnă salvare. Cuvântul întrupat, „logosul întrupat în istorie”, cum foarte frumos îi spunea Ioan Alexandru, este Mântuitorul. De aici începe totul. Şi de aici începe, de fapt, modernitatea.
Ce înseamnă să fii modern?
A fi modern înseamnă, în mod esenţial, a fi creştin. Îmi pare rău că trebuie să spun asta şi nişte persoane care sunt de alte confesiuni să se întristeze, dar modernitatea irumpe în lume prin creştinism. Atenţie: ceea ce numim noi astăzi modernitate, nu e modernitate, e modernism, e altceva! Nu exista ceva mai modern decât Hristos şi cui îi place modernitatea şi votează cu ea, automat trebuie să fie un iubitor de Hristos. A rupe modernitatea de Hristos e o tâmpenie şi un neadevăr! Iar modernitatea înseamnă începutul exprimării persoanei, persoana care nu a existat în societăţile tradiţionale – asiriană, egipteană, greacă, latină… Acolo exista individul, nu persoana. Creştinismul se bizuieşte numai pe persoană, persoana însemnând inconfundabilul din noi. Ca indivizi noi ne putem asemăna, putem fi omogenizaţi şi putem fi ameninţaţi cu clonarea, dar ca persoane, nu. Persoana are puterea de a-şi asuma o colectivitate, după modelul lui Hristos care îşi asumă întreaga umanitate şi vorbeşte în numele ei, în numele Dumnezeului pe care această umanitate e chemata să-L recunoască.
Vorbiţi despre Întrupare, modernitate… Câţi dintre români credeţi că au acum, intr-adevăr, reprezentarea clară a acestor lucruri şi nu asociază Crăciunul doar cu Moş Crăciun, cadouri şi tăierea porcului?
Cred că lucrurile sunt foarte grave, fiindcă circumstanţele au devenit foarte grave. Majoritatea nu conştientizează un lucru: faptul că stau în jurul bradului şi cântă colinde, nişte cântări dintre care unele au semnificaţii profund teologice, mă declară ca fiind votant pentru un număr de criterii, de fundamente existenţiale. De pilda, Învierea prin jertfă. Toţi vrem să ne vedem dincolo, înviaţi şi veşnici, dar am vrea fără jertfă, să nu doară. Dar dacă eşti în jurul bradului, ai votat pentru criteriul acesta. Altul: gloria prin marginalizare. Nu vedeţi că încă se pune în discuţie dacă Hristos a existat sau nu?! Deci, pentru că şi-a asumat şi marginalizarea, adică nu şi-a pregătit o postumitate astfel incit sa fie indubitabila prezenta Lui, Dumnezeul nostru, al oamenilor, nu este cert pentru mulţi. Cel care a zidit lumea s-a marginalizat cel mai mult, în loc să stea în centrul lumii, ca un stăpân. Întrupându-se, s-a marginalizat cât a putut şi în felul acesta a obţinut măreţia maximă. Or, cei mai mulţi dintre noi vrem să ajungem cineva, să fim cel puţin director sau preşedinte ca să rămână o urmă după noi.
A socoti că marginalizindu-te obţii gloria maximă este o propunere cristică. E ceea ce a făcut Dumnezeu în această lume. Lucruri din acestea sunt foarte multe şi constituie cheile de boltă ale mântuirii. În jurul bradului trebuie să votezi pentru ele. Sigur că această implicare poate fi mai mult sau mai puţin exotică sau tradiţionalista, iar la români acesta este şi pericolul mare: tradiţionalismul care depăşeşte limitele admise, adică ajunge să ţină locul credinţei. Tradiţiile şi menţinerea lor contează destul de mult, dar nu într-atât încât să înlocuiască credinţa. Înlocuind credinţa ele îşi pierd fundamentul mistic şi menţin doar aspectele de suprafaţă, modul cum trebuie preparat porcul şi alte frumuseţi din acestea pe care nimeni nu le dispreţuieşte, dar care merită a fi dispreţuite când şi-au pierdut fondul spiritual.
Multe dintre gesturile încărcate de semnificaţii mistice în vechime şi-au pierdut această aură. Spre exemplu, postul e ţinut acum în loc de cura de slăbire… E una dintre greşelile mari! Postul este proba pe care o dai asupra faptului că aparţii Bisericii. Cine nu posteşte – atenţie – e grav, e sectant, s-a despărţit de Biserică. De-asta în sate se postea la un loc şi se uitau unii după alţii: „Bă, al lu’ Cutare nu posteşte!”. Asta nu însemna ca al lu’ Cutare şi-a întrerupt asceza… Esenţial era că, nepostind, mărturisea că nu face parte din Biserică.. Acesta este sensul şi nu ştiu din ce cauză el nu este suficient difuzat, în primul rând de către preoţi, fiindcă oamenii s-ar înspăimânta şi şi-ar da seama că a nu practica postul e ceva eretic, e o despărţire de Biserică.
Oamenii spun că e păcat ce scoţi pe gură, nu ce bagi în gură!
E o eschivă… Repet, faptul că posteşti te validează ca membru al Bisericii Ortodoxe. Asta nu e ca la un partid politic: „Dom’le, eu, fiind aşa, sunt liberal sau ţărănist!”. Eu, fiind aşa, beneficiez de toate tainele de care e legată mântuirea mea şi a neamului meu, adică am acces şi pot beneficia de marile puteri duhovniceşti cu care este înzestrată Biserica.
Moş Crăciun… Cum îl vedeţi pe Moş Crăciun, domnule Dumitrescu?
Moş Crăciun aş zice că este vip-ul vip-urilor religiozităţii poporane. E greu să-l deosebeşti uneori de Sfântul Nicolae, care aduce şi el daruri în ghetuţe. Pare că Moş Crăciun e mai bine „instalat” economic, fiindcă aduce cantităţi mai mari de daruri, dar eu niciodată n-am putut să-i separ foarte tare. Moş Crăciun este un vip poporan de prima calitate, care are o capacitate extraordinară, aşa basmos cum este, de încreştinare precoce. Copil fiind, devii creştin din multe pricini, dar şi datorită lui Moş Crăciun. Din acest motiv, luminarea înainte de vreme a copiilor de către părinţi în legătură cu Moş Crăciun mi se pare un viol în toată regula. Ne putem aduce aminte de noi, de momentul în care ne-am prins că Moş Crăciun nu este, de fapt, sau, dacă este, acţionează prin părinţi. Păi, am ascuns asta nu ştiu cât timp, ne-am făcut că nu vedem! Ne-am asociat lui Moş Crăciun în păstrarea tainei. În aşa fel încât, chiar dacă până la urmă e nevăzut, dacă o fi existând totuşi?! Dubiul ăsta trebuie să rămână, nu trebuie deloc alungat şi nu trebuie să devenim foarte „deştepţi” şi să-i siluim pe copiii noştri, spunându-le: „Dragă, sunt prostii, scumpul lu’ tata, tu să nu crezi în bazaconii de-astea, acestea sunt pentru oamenii lipsiţi de instrucţie şi care nu cunosc marile beneficii ale ştiinţei!”. Astea sunt primele forme de secularizare pe care le poate incasa copilul şi îi trebuie mult timp să se refacă pe urmă.
Crăciunul e asociat cu pacea, cu familia, cu liniştea…
De Crăciun, familiile au şansa să trăiască un moment de pace asumat de toată lumea. Trebuie să fie pace de Crăciun, un Crăciun nepaşnic este o mizerie! Iar acum, după părerea mea, e un Crăciun extrem de îngândurat. Când naţiunea cea mai puternică a lumii se vaccinează masiv de variolă, ce Crăciun o să aibă? Americanul de rând, vaccinat de variolă, sărbătorind surâzător Crăciunul… Nu ştiu care e surâsul lui. După cum nu ştiu cum se împacă pacea Crăciunului cu războiul care se pregăteşte. Întotdeauna stau şi mă gândesc: în ce măsură conducătorii de popoare se consultă şi cu Domnul când pun la cale asemenea lucruri?
Cum s-ar putea consulta?
Simplu, prin duhovnicii lor. Are Tony Blair duhovnic? Are Jacques Chirac duhovnic? Are George W. Bush duhovnic? Are Putin duhovnic? Dacă au, sunt liniştit, dar dacă n-au, sunt hiper-îngrijorat! Aici este problema. Păi, bietul Ştefan cel Mare, ca să angajeze o biata bătălie la Podul Înalt, se ducea şi se sfătuia şi primea binecuvântare de la Daniil Sihastrul, care ii zicea: „Du-te, Prinţe, şi fă, că e binecuvântată de Domnul!”.
Care e cea mai frumoasă urare pe care aţi vrea s-o primiţi de Crăciun, domnule Dumitrescu?
Cea mai frumoasă e cea pentru care te rogi cel mai mult lui Hristos să se împlinească. Aş dori să mi se ureze ca Dumnezeu să lumineze întunericul sufletului meu. Asta înseamnă daruri foarte mari.
Ce le uraţi celor din jurul Dumneavoastră?
Ceea ce urez eu altora nu diferă, la urma urmei, de ceea ce aş vrea să-mi fie urat. Fiindcă în clipa când lumina şi puterile dumnezeieşti pătrund în sufletul nostru, alungând tot întunericul şi noi ne înţelegem mult mai bine, scade zavistia, scade dezbinarea groaznică în care suntem. Asta îmi doresc mie şi le doresc şi altora – să capete putere şi energie divină de la Hristos. Întrucât creştinismul înseamnă putere, doar că noi înţelegem prin putere numai un anumit tip de putere – aceea cu care să-l domin pe fratele meu. Celelalte calităţi le trecem la nişte atribute, aşa… Păi, domnule, ca să fii bun, este o putere! Puterea asta vine din alta parte, că n-am nici o motivaţie ca să fiu bun, totul în jurul meu e o lume de câini. Cum ajungi să fii bun? O putere coboară în tine şi dintr-o dată simţi în tine entuziasmul de a fi bun. Mila este acelaşi lucru, nu vă daţi seama că e o putere care nu e de la noi? Să fii bun, să fii răbdător, să nu te mânii… astea toate sunt puteri, dar sunt din afară, nu din noi. De ele avem nevoie
Robert Turcescu
