Se împlinesc 145 de ani de la Unirea celor doua Principate românesti, moment istoric de importanta epocala, consfintit la 24 ianuarie 1859 prin alegerea de catre adunarile elective ale Moldovei si Munteniei a unui singur domnitor – Alexandru Ioan Cuza. Astfel, s-au încununat de succes stradaniile marilor înaintasi ai neamului – Mihail Kogalniceanu, Al. I. Cuza, C. Negri, fratii Alecsandri, Alecu Russo, N. Balcescu, I. Ghica, Gh. Magheru, C. A. Rosetti s.a.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea electiva de la Iasi îl proclama în unanimitate domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar în ziua de 24 ianuarie, organul similar din Bucuresti îl alege domn al Munteniei pe acelasi candidat. Astfel, se poate spune ca Moldova a alipit Muntenia, fondând Statul Român, dar nu invers, precum sustine azi la Chisinau protipendada comunista.
În lucrarea sa “Nasterea statului national român 1848-1866”, savantul american Gerald J. Bobango de la Universitatea din Pennsylvania îl caracterizeaza astfel: “Se facuse cunoscut prin eforturile depuse în popularizarea tendintelor liberale progresiste, manifestându-se ca om politic al viitorului si ca un partizan consecvent al Unirii. Nevrând functii înalte, nu-i fusese greu sa ramâna fidel idealurilor sale. Nu putea suferi falsul si eticheta. Avea farmec si o deosebita maiestrie în stabilirea contactelor personale. Retinea nume si detalii din viata persoanelor pe care le întâlnea. Toate acestea îi sporeau puterea de convingere, capacitatea de atractie si i-au înlesnit dragostea si sprijinul populatiei”.
Unirea Principatelor a avut un rasunet larg si în tarile limitrofe. Spre deosebire de cercurile guvernante tariste, care administrasera principatele zeci de ani la rând si care priveau cu ochi rai acest eveniment, revolutionarii rusi l-au apreciat la justa lui valoare. N. A. Dobroliubov scria: “Conferinta de la Paris a facut doar un pas spre Unirea Principatelor. Dar unirea lor definitiva într-un stat independent a ramas – ca si în trecut – o dorinta a poporului, dorinta de atâtea ori exprimata în întreaga sa istorie si acum înca o data manifestata prin alegerea unui singur domnitor pentru ambele principate”.
Gratie reformelor realizate de Cuza a avut loc o adevarata renastere a neamului românesc. Împroprietarirea taranilor cu pamânt a garantat cresterea si dezvoltarea bunastarii populatiei. Liberalizând industria si negotul, domnitorul a pus, de fapt, baza îmbogatirii tarii. Se dezvolta vertiginos transportul pe Marea Neagra si pe Dunare, inclusiv pe cele trei guri ale ei – Chilia, Sulina si Sfântul Gheorghe. Pentru prima data în istoria sa, Prutul, care acum e încorsetat cu sârma ghimpata, devenise navigabil pâna mai sus de Leova.
A fost bine reformata si organizata armata. Au fost deschise universitati la Iasi si Bucuresti, s-a introdus învatamântul primar obligatoriu în toata tara, s-a organizat trecerea treptata la grafia latina, s-au pus baze trainice pentru dezvoltarea de mai departe a culturii si artelor.
Dar boierimea mosiereasca, burghezia, care slobozise radacini adânci, precum si calugarimea greaca si dervisii turci (calugari musulmani), care fusesera lipsiti de imense suprafete de pamânt manastiresti, s-au bulucit în asa-zisa coalitie monstruoasa si, sustinuti de radicali, care înca se tineau tari pe pozitie, au pornit ofensiva contra domnitorului, grabind detronarea mult jinduita.
Meritele domnitorului au ramas pentru totdeauna în memoria camarazilor sai de lupta revolutionara. Dupa ostracizarea lui, legaturile de prietenie cu Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu au ramas aceleasi. În masura posibilitatilor, ei îl vizitau, îl sustineau moral si material. În prima zi a Noului An 1870, l-a bucurat cu vizita sa si Mihai Eminescu, care îsi urma studiile la Viena.
Gheorghe Marin
