NELINISTIT ESTE SUFLETUL NOSTRU PÂNA NU SE ÎNTOARCE IARASI LA TINE DOAMNE
LECTII DE CATEHIZARE (dr. Nicolae Fustei)
Lectia a XI: Primul articol al Simbolului credintei: “Cred întru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului, vazutelor tuturor si nevazutelor”.
1. Ce ne spune primul cuvânt al Simbolului – Cred?
Vom începe lectia noastra prin examinarea primului cuvânt al Crezului: “cred”.
În constiinta cotidiana a multor oameni “a crede” are un continut foarte concret si înseamna a accepta fara cercetare a unei pareri sau o convingeri sau a unor principii si axiome, a adera la o conceptie, o teorie sau o învatatura care nu poate fi dovedita. Deci pentru multi “a crede” ar mai însemna a fi de acord cu ceea ce nu întelege. Dar în acest caz cuvântul “cred” poate însemna ca îmi plec capul si ma supun unei autoritati care nu este întotdeauna religioasa, ci poate fi la fel de bine si ideologica sau politica. Astfel ca, sub limbajul comun al “credintei” se poate întelege la fel de bine devotamentul religios sau supunerea fata de un partid politic. Anume din acest motiv notiunea de “credinta” este folosit deseori ca lozinca al exponentilor principiului gândirii totalitare:” crede si nu cerceta”.
O astfel de conceptie despre credinta nu are nimic comun cu conceptia bibleistica a credintei. În cadrul acestei traditii, credinta are mai curând continutul pe care îl pastreaza si astazi cuvântul “credinta” în domeniul comertului si al pietii, decât cel pe care i-l atribuie cei ce sunt angajati ideologic.
Într-adevar când vorbim despre “credit” întelegem încrederea pe care o inspira în cercurile de afaceri un comerciant, sau producator. Toti îl stiu, îi cunosc maniera si caracterul de a lucra, precum si consecventa în ceea ce priveste îndeplinirea promisiunilor si îndatoririlor sale. Daca vreodata acest om va fi obligat sa ceara bani cu împrumut va gasi fara greutate un creditor, poate chiar fara a elibera o dovada pentru banii pe care îi va primi, deoarece persoana si cuvântul sau prezinta suficienta garantie.
Acelasi sens îl are si cuvântul “credinta” în traditia crestina, deoarece si aici obiectul credintei nu-l constituie anumite idei abstracte ci sunt persoane concrete în care suntem chemati sa avem încredere în cadrul unei relatii traite direct. Daca credem în Dumnezeu, nu o facem pentru ca ne dicteaza anumite principii teoretice sau pentru ca vreo institutie anume ne garanteaza existenta Lui. Credem în El deoarece persoana Lui, existenta personala lui Dumnezeu dau nastere în noi la încredere. Lucrarile Lui în lume, interventiile Lui în istorie – ne determina sa vrem o relatie cu El.
Pentru a întelege mai bine si mai adecvat ce înseamna pentru un crestin credinta este bine sa facem o mica excursie în filologie pentru a vedea ca credinta biblica este centrul vietii religioase.
În Vechiul Testament notiunea de “a crede” era redata în doua feluri:
1- “aman” înseamna “încerdere în ceva trainic, solid”;
2- “batah” înseamna “siguranta” si “încredere”.
În limba greaca notiunea de “aman” a fost redata prin “pistis, pisteuw, aliqeia”, iar în limba latina (vulgata) prin “fides, credere, veritas” ceea ce în limba româna ar însemna “a crede, a fi încrezut”;
Termenul al doilea – “batah” a fost redat prin termenul “elpis, elpizw, pepoiqa”, iar în limba latina sa redat prin termenul “spes, sperare, confido”, ceea ce în limba româna ar însemna -“sper, nadajduiesc”.
Deci chiar de la început am vazut ca notiunea de credinta asa cum este întâlnita în Biblie are o semnificatie mult mai bogata decât ceea ce întelege noi acum.
De fapt în limba româna pentru a reda conceptia biblica despre credinta în prezent avem câteva cuvinte cu acelasi generic: “a crede”, “a avea încredere” si “a fi credinciosi”.
Într-adevar cel care crede accepta ideea de existenta a lui Dumnezeu, fara a cere anumite dovezi, înca nu înseamna ca crede cu adevarat. Pentru o credinta adevarata se mai cere de a avea încredere în cel care crezi. Crestinii au încredere în Dumnezeu, iar Biblia ne arata un exemplu al acestei încrederi atunci când ne reda istoria lui Avraam, numit deseori “parinte al credinciosilor”, care aduce în jertfa pe Isaac.
Cât de putin înseamna pentru o credinta adevarata acceptarea fara dovezi a existentei lui Dumnezeu ne convingem fiecare din noi atunci când încercam sa facem voia Lui. Anume din aceasta cauza o credinta adevarata ne cere “sa fim credinciosi” celui în care credem. Credinta în Dumnezeu ne cere o lepadare de egocentrismul nostru. Este un lucru foarte greu de realizat si poate din aceasta cauza deseori credinta adevarata este înlocuita cu una formala, fariseica, sau rationala caci astfel de credinta nu-l obliga pe om sa se dezica de egoismul sau de slabiciunile sale. Sfântul Ignatie Brencianinov spune: “Cine nu are o credinta adevarata? Nu doar acela care deschis neaga existenta lui Dumnezeu, dar si acel care purtând numele de crestin, traieste în pacat, alergând dupa placeri lumesti. Acela pentru care dumnezeu îi este burta, acela pentru care dumnezeu îi este argintul si aurul; acela pentru care dumnezeu îi este slava…Credinta moarta a celui care recunoaste pe Hristos doar cu ratiunea o pot avea si demonii”.
2. Ce ar trebui sa întelegem noi prin expresia “cred”.
Sf. Grirorie Teologul deosebeste: credinta religioasa- “cred în cineva, în ceva”; si credinta personala simpla – “îl cred pe…”. Sf. Parinte spune: Nu este una si aceeasi a “crede în ceva” si “a crede despre cineva”. Credem în Divinitate, dar credem despre orice obiect”.
Deci vedem ca exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care întretine legaturile omului cu Dumnezeu. Între ele e o înrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care-si poate gasi întarirea în dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta în Dumnezeu nu-si poate gasi în viata pamânteasca o astfel de întarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o întarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, în fata ochilor sufletului. Deci, credinta în Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de încredere în Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea supranaturala (mai presus de fire), în vederea mântuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinta ca “este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evr. 11,1). Dupa Teodoret al Ciprului, credinta este învoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia în ceea ce este adevarat, întelegerea celor nevazute, potrivita firii.
3. Câteva trepte ale credintei
Desigur, relatia care fundamenteaza credinta noastra poate sa fie directa, dar poate sa fie si indirecta, asa cum se întâmpla si cu o persoana umana: crede în cineva, ma încred în el si îi sunt credincios atunci când l-am întâlnit, îl cunosc, am relatii directe cu el. Dar cred si în cineva pe care nu-l cunosc personal, dar când marturiile unor oameni de încredere pe care îi cunosc depun marturie pentru credibilitatea sa.
Exista deci anumite trepte de credinta – înaintam de la mai putina la mai multa credinta, de la mai putina la mai multa încredere, si aceasta crestere poate fi pâna la nesfârsit.
Dar cum putem ajunge la o credinta, adevarata? la acea credinta care descopera inimii adevarata stare a omului?
Cuviosul Simeon Noul Teolog spune: “Împlinirea cu strictete a poruncilor Domnului ne descopera neputintele noastre”. Nu exista alta cale spre o credinta adevarata. Doar fortându-ne spre îndeplinirea poruncilor Domnului, numai asa vom deprinde o credinta puternica, care va fi un fundament trainic pentru o viata duhovniceasca adevarata, credinta care va duce la tamaduirea sufletului, la desavârsirea personalitatii crestinului. O astfel de credinta este chiar înaintea cunoasterii, dupa cuvintele proorocului: “Daca nu credeti nu veti sta în picioare” (Isaia 7,9).
De la o simpla încredere, credinta se transforma într-o daruire de sine fara nici o rezerva, în momentul când se va naste între cei doi dragostea. Adevarata credinta si adevaratul devotament care vin din dragoste nu au niciodata sfârsit, ci este vorba de o perpetua surpriza a “descoperirii” celuilalt, o mereu însetata dorinta de cercetare a unicitatii persoanei sale.
Prin dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a adevarului Sau si tot prin adevarata credinta ne ridicam “la masura vârstei deplinatatii lui Hrsitos” (Efes. 4,13) si la starea desavârsita si duhovniceasca. Astfel ca, credinta în Dumnezeu poate începe numai cu încrederea în marturiile oamenilor care L-au cunoscut, au facut experienta prezentei Lui si s-au învrednicit de vederea fetei Lui. Aceasta înseamna încredere în marturia experientei, trairii stramosilor, a sfintilor, a profetilor, a Apostolilor. În continuare, credinta poate progresa în descoperirea si cercetarea dragostei pe care o fac evidenta lucrarile Sale, interventiile Sale revelatoare în Istorie, cuvântul Sau care ne îndruma spre adevar.
O astfel de credinta se va deosebi radical de alte credinte, deoarece ea ne va arata adevarata stare a noastra, cea stricata de pacat, nu se va juca cu constiinta noastra, nu ne va face complimente dulci, cum o fac alte religii , care îl “linistesc pe om”, de fapt îi adoarme constiinta.
De aceea când Biserica ne cheama la adevarul sau. ea nu ne propune anumite teze teoretice pe care trebuie din principiu sa le acceptam, ci ne cheama la o relatie personala cu Dumnezeu, la un mod anumit de viata, ne conduce progresiv la planul trairii unei relatii cu El. Aсest mod de viata, care determina credinta noastra, transforma existenta cuiva în totalitatea ei dintr-o supravietuire individualista, egocentrista, într-un eveniment de comuniune. La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viata nu printr-un fel anume de a gândi. Mod de viata este orice proces organic de crestere si maturizare – este, de exemplu, modul care constituie relatia noastra cu mama si cu tata. Începând cu alaptatul si cu mângâierea, cu tandretea si cu purtarea de grija pâna la comuniunea constienta si la acceptarea dragostei lor, în sufletul copilului creste în tacere si pe nesimtite credinta în mama si în tatal sau. Aceasta relatie nu are nevoie de dovezi rationale, logice, si nici de validari teoretice, numai în cazul în care relatia însasi este perturbata. Numai atunci se încearca a fi înlocuita realitatea vietii de argumentele gândirii.
Datorita faptului ca relatia dintre om si Dumnezeu este perturbata de pacatele oamenilor, pentru multi dintre contemporanii nostri calea credintei este calea luptei. Si aceasta cale se descopera deseori prin nenorociri, boli suferinte, care sunt menite sa ne tamaduiasca de încrederea exagerata în propriile puteri, de orbirea spirituala de care sufera majoritatea oamenilor contemporani.
