Primul cuvânt al lui Hristos când a început sa propovăduiască a fost “Pocăiţi-va!” (Matei, IV, 17). În graba vieţii cotidiene nu avem timp sa ne gândim la aceasta şi pur şi simplu socotim ca tot ce avem de făcut de-a lungul Postului este sa ne abţinem de la consumarea anumitor mâncaturi, să renunţăm la distracţii, sa ne spovedim, sa luam dezlegarea de la duhovnic, sa primim Sfânta Împărtăşanie iar apoi sa ne consideram în perfecta rânduiala până anul următor. Cu toate acestea trebuie sa existe un motiv pentru care Biserica a rânduit şapte săptămâni ca o vreme aparte pentru pocăinţa şi pentru care ne cheamă la un lung şi susţinut efort duhovnicesc.
La întrebările Ce este pocăinţa? De ce avem nevoie de ea? Cum ne putem pocăi? Postul Paştelui ne oferă toate răspunsurile. Postul Paştelui este o călătorie. Iar fiecare dintre cei care au făcut măcar o data aceasta călătorie cu inima deschisa cunoaşte răspunsul întrebărilor: noua viaţă, care cu aproape 2000 de ani în urma ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Drumul are mai multe etape: Pregătirea: Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului, Biserica face cunoscuta apropierea acestuia. Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe aceea ca fiecare sărbătoare sau perioadă importantă – Paste, Crăciun – este anunţată şi pregătită înainte. Aceasta pregătire include cinci Duminici consecutive care preced Postul, fiecare fiind dedicata unor aspecte fundamentale ale Pocăinţei.
Prima înştiinţare cu privire la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu (Luca, XIX,1-10). Aceasta este prima vestire, prima invitaţie: al nostru este a dori ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, a conştientiza setea şi foamea pentru Absolutul din noi. Următoarea duminica este numita “Duminica vameşului şi a fariseului”, care ne dezvăluie cel de-al doilea aspect al pocăinţei: smerenia. în a treia Duminica din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca, XV, 13-32), care simbolizează dorinţa de întoarcere, de înapoiere, de recăpătare a Căminului pierdut. Următoarea Duminică este numita “Duminica Lăsatului sec de carne”, pentru ca de-a lungul săptămânii ce urmează este rânduita de Biserica o postire parţiala – abţinerea de la consumul de carne. În ajunul acestei zile se face pomenirea tuturor celor ce au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice. Aceasta este ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi. Pericopa evanghelica pentru Duminica Lăsatului sec de carne ne prezintă parabola lui Hristos despre Înfricoşătoarea Judecată (Matei, XXV, 31-46). Parabola ne răspunde la întrebarea care va fi criteriul judecăţii Lui: iubirea.
Ultima Duminica dinainte de Post este “Duminica Lăsatului sec de brânză”. În Sâmbăta care o precede Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost luminaţi prin postire. În cele din urma vine ultima zi, numita “Duminica Iertării”, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: “Izgonirea lui Adam din Rai”. Pericopa evanghelica a acestei ultime duminici (Matei, VI, 14-21) stabileşte condiţiile liberării de sub robia fata de păcat: postirea, iertarea, reîntoarcerea la unitate, iubirea. Toata pregătirea se apropie de sfârşit. Repetam de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Cea de-a doua etapa a drumului pe care îl facem în fiecare an se constituie din slujbele postului propriu-zis. Fiecare din pildele sau parabolele citite lupta împotriva păcatelor de care ne putem face vinovaţi, pregatindu-ne totodată sufleteşte şi mental pentru marea zi a Paştelui.
Postul Mare are propria sa carte liturgica – Triodul. Aceasta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sâmbăta Mare. Una dintre rânduielile liturgice aparţinând Postului şi specifica Ortodoxiei este împărtăşirea cu Sfintele Taine la fiecare sfârşit de săptămâna. Deşi Euharistia ar putea părea incompatibila cu ideea de post, lucrurile nu stau întocmai aşa. Fiecare Duminica devine (prin importanta care i se acorda astfel) un punct de sprijin şi totodată ziua bucuriei duhovniceşti. Postul propriu-zis (cele patruzeci plus şapte zile) este comparat cu călătoria de patruzeci de ani a poporului în pustiu. De-a lungul acestei calatorii Dumnezeu a săvârşit mai multe minuni şi prin analogie acelaşi model de explicaţie este data de Sfinţii Părinţi celor patruzeci de zile de Post.
Armele luptei noastre cu noi înşine devin acum nădejdea şi dragostea, iar pericopele evanghelice ale slujbelor din Duminicile Postului vorbesc de credinţă, încredere, pornirile rele, de pocăinţă. Toate aceste concepte sunt tratate în primele doua Duminici. În cea de-a treia, insa apare tema Sfintei Cruci, astfel că până la sfârşitul postului să putem avea “inimile sus”. Ceea ce este important, însă în această perioadă, din punctul nostru de vedere nu este ideea abţinerii de la unele mâncaturi, gesturi etc. ci conştientizarea luptei, şi atingerea stării de spirit şi de suflet în care sa putem accepta şi primi jertfa care se face pentru noi.
