Postul Mare – urcuş spre lumină (Mihail Ungureanu)

Evagrie scrie că cea mai rea greşeală ar fi aceea să faci patimă din lupta împotriva patimilor. Sf. Serafim spune că rugăciunea, postul, privegherile şi orice alte practici nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh. Învăţătura ortodoxă ne arată ca postul trebuie sa fie însoţit de pocăinţă şi rugăciune. Nu trebuie însă confundat scopul cu mijloacele. Scopul nu este de a posti sau a te ruga, ci de a progresa în viaţa spirituală, in lupta împotriva patimilor şi a poftelor şi de a cinsti pe Dumnezeu.

Esenţială este dorinţa de a face acest lucru, gândul îndreptat permanent către Dumnezeu şi viaţa veşnică. Sigur că atunci când postul şi rugăciunea sunt mai aprinse, tot la fel de aprinse sunt şi ispitele, efectul dorit depinzând de echilibrul dintre conştient şi subconştient, de capacitatea spiritului de a-şi proteja lumina dată de Duhul Sfânt, ispitele fiind acelea care câteodată îl supun pe om, deoarece ele sunt puteri rezultate în urma asocierii sufletului cu trupul. Pentru a fi depaşite aceste ispite, Biserica ne îndeamnă la trezvie permanentă. Evagrie mai susţine că originea somatică a lăcomiei şi a desfrânării înseamnă o pervertire a instinctului de viaţă şi de supravieţuire. Sf. Grigore Palama, pe de alta parte, spune despre patimile ce vin de la fire că sunt mai puţin grave decât cele ce vin de la spirit, gândul fiind o armă puternică, dar depinde cum este folosit. Adică, gândul, dacă este îndreptat spre rău, intră in legătură cu răul care este în om. Evagrie ne da lămuriri în această privinţă, afirmând că în om, aşa cum sunt darurile primite prin Taina Mirungerii, care sunt într-o stare latentă, tot aşa sunt şi patimile ascunse în sufletele noastre, ele fiind trezite numai atunci când apare ispita.

Sfântul Macarie spune că harul lui Dumnezeu se retrage pentru ca noi să-L căutam şi mai mult, iar Sfântul Antonie, fiind odată copleşit de tristeţe, aşa cum de multe ori suntem şi noi, întreabă: ”Unde erai, Doamne, în acest timp?”. Si i s-a răspuns: ”Mai aproape de tine ca oricând”. Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează apoi că nu vom fi acuzaţi că nu am săvârşit mi-nuni, dar va trebui să dăm sigur un răspuns pentru aceea că nu am plâns neîncetat pentru păcatele noastre.

Astfel, mintea noastră slăbită de păcate lasă neluate în seamă chemările constante ale lui Dumnezeu la viaţa veşnică. Ea îşi uita rostul ei propriu, de a cunoaşte pe Cel înrudit cu ea, Care este şi El spirit personal în stare să umple dorul de infinit, de cunoaştere cu infinitatea Lui.

Trezvia, dimpotrivă, cultivă postul, pocăinţa si rugăciunea, iar renunţarea la acestea marchează oprirea vieţii spirituale, oprirea de a trăi veşnic în lumina lui Hristos.

Aceste harisme ca: postul, trezvia sufletească, pocăinţa, paza inimii, chemarea numelui lui Iisus frânează şi opresc orice dialog interior cu sugestia malefică înainte ca aceasta să devină patimă şi robie sufletească. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este nuanţat acest lucru, adică se surprinde dialogul omului păcătos cu propria sa conştiinţă: “Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?” Pocăinţa în general, dar mai ales cea din Postul Mare, este o formă a umilinţei. Însă, nici pocăinţa, nici umilinţa nu sunt “virtuţi”, ci stări permanente ale sufletului, numai puterea lor putându-ne vindeca de idolatria egocentrică, de dragostea de sine, de pretenţii sau de complexe de inferioritate.

Omul, prin umilinţă, dă slava lui Dumnezeu, chiar şi atunci când ajunge la capătul suportabilului; când este încercat de Dumnezeu, el nu poate spune decât “Slavă lui Dumnezeu”.

Sf. Ioan Damaschin, referitor la aceasta, spune că există ruşine care duce la păcat, dar şi ruşine (umilinţă) care aduce sfială, slavă şi har.

Astfel, postul, alături de pocăinţă şi rugăciune, are rolul de a slăbi, de a atenua, sau chiar de a stinge puterea patimilor şi a instinctelor, el fiind o “înstrăinare de răutăţi” (Sf. Vasile cel Mare).

De aceea Postul Mare are o însemnătate mai deosebită pentru sufletul omului, deoarece asprimea lui este direct proporţională cu efectele sale benefice. Pregătirea sufleteasca din această perioadă capătă, aşadar, o atenţie mărită, omul trebuind să conştientizeze starea de păcat în care se află, să se lepede de ea în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor.

Iisus Hristos, în fiecare an, învie în chip tainic în sufletele noastre, astfel că noi trebuie să fim pregătiţi pentru a putea fi părtaşi la această Înviere.

Biserica, prin aceste mijloace, învaţă pe credincioşi să se înalţe duhovniceşte, putând “să guste” din împărăţia lui Dumnezeu, încă de pe pământ, pentru că, de fapt, “locul luminat, locul cu verdeaţă şi locul de odihnă”, după cum afirmă Nicolae Cabasila, simbolizează starea de comuniune cu Dumnezeu, moartea având rolul, pentru cei drepţi, să eternizeze această bucurie de a sta împreună cu Dumnezeu.

Pr. doctorand. Mihail Ungureanu
“CO” nr. 02. 2001