De câte ori mă îndrept spre Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Suruceni mă surprind asupra faptului că îi invidiez pe locuitorii acestui sat aflat la numai cîţiva kilometri de capitală. Îi invidiez pentru că au doar câteva minute de mers pe jos până la una din puţinele, dacă nu unica mănăstire din Republica Moldova, care păstrează cu evlavie moaştele a trei mari sfinţi români: a Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion, aduse recent din Dobrogea, şi a Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti. Egumena mănăstirii, maica Epistimia Goncearenco, o personalitate pe cît de inteligentă pe atât şi de sufletistă, găseşte întotdeauna câteva minute libere pentru a le vorbi vizitatorilor şi pelerinilor despre credinţa ortodoxă, despre viaţa sfinţilor, dar şi despre problemele actuale ale vieţii creştine. Am formulat cîteva întrebări pentru maica Epistimia despre unele chestiuni vizând ortodoxia noastră.
Igor PÎNZARU
Corespondet: Maică Epistimia, spuneţi-ne cine şi cum decide dacă un anume creştin poate fi considerat 
sfânt şi pe care sfinţi trebuie să-i cinstim în mod deosebit inclusiv prin introducerea lor în calendarul bisericesc? Patriarhia rusă înaintează spre canonizare tot mai mulţi creştini şi clerici cu viaţă deosebită, de ce Biserica Ortodoxă din Moldova n-ar face acelaşi lucru? Eu, spre exemplu, am citit ceva despre viaţa lui Ioan Zlotea din Sălcuţa, Căuşeni, despre care am aflat că veneau la el să ceară rugăciuni de vindecare tocmai din Dobrogea. Se spune că şi la mormântul lui s-ar fi făcut minuni şi că tractorul care a început să are cimitirul unde se afla îngropat s-ar fi oprit în faţa mormântului lui, pentru că i-au sărit şenilele. De ce nu se ocupă nimeni de cercetarea vieţii lui, poate, într-adevăr, e vorba de un sfânt cu viaţă plăcută lui Dumnezeu?
Maica Epistimia: Chestiunea de trecere în rândul sfinţilor, de legiferare a sfinţeniei unui credincios se face prin hotărâre de Sinod, respectându-se anumite condiţii, dintre care voi menţiona doar câteva: persoana trebuie să fi fost un credincios ortodox, cu o viaţă deosebită, să fi făcut minuni în timpul vieţii şi după trecerea sa în nefiinţă… sînt mai multe criterii prin care se determină dacă respectivul este sau nu este un sfânt. Dar, de fapt, înaintarea unei candidaturi pentru includerea în rândul sfinţilor nu este o chestiune care ţine în exclusivitate de cei de sus. Creştinii sînt acei care înaintează, ei sînt acei care-l invocă în rugăciunile lor, fiindcă ei sînt acei care simt lucrul acesta.
Este clar, dacă creştinul respectiv găseşte cît mai mult loc în sufletele credincioşilor şi, într-adevăr, s-au efectuat minuni la mormântul lui, poporul este acela care strigă: „Sfinte Ioane, sau Sfinte cutare”. Poporul înaintează candidatura. Deci aici nu este nici un fel de impediment din partea cuiva: poporul este cel care înaintează. Poporul, simte, omul simte; cel care cu adevărat crede – simte ajutorul sfinţilor. Şi sfinţii ca atare – Dumnezeu ni-i descoperă, ei nu pot să rămână ascunşi. Ei fiind casnici şi împreună vorbitori cu îngerii, noi avem necesitate de ei, şi Dumnezeu ni-i trimite în ajutor în permanenţă, şi noi îi descoperim. Prin pronie dumnezeiască, prin grija lui Dumnezeu faţă de noi, noi îi descoperim. Sfinţii nu rămân acoperiţi. Este cert lucrul acesta.
Dacă a fost ajutor din partea respectivilor sfinţi, se transmite lucrul acesta, inevitabil se transmite prin cuvinte, că nu este obligatoriu să fie transmis prin mass media sau nu ştiu care alte mijloace de transmitere a informaţiei. Sfinţenia este sfinţenie; deci ea ajunge la cel smerit, la cel evlavios, la cel care are certitudinea că prin mijlocirea rugăciunilor sfinţilor cererea lui o să ajungă la Dumnezeu. Şi nu este nevoie de altceva, fiindcă sfinţii ca atare niciodată n-au fost promovaţi de sus – de jos au fost promovaţi în permanenţă. Credincioşii simpli au fost aceia care au simţit realmente ajutorul acordat de sfinţi.
Şi teritoriul acesta al Basarabiei, dacă tot vorbim de el – trebuie să spunem că teritoriul acesta are un specific. Fiind sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse, este cert că avem mare evlavie faţă de toţi sfinţii introduşi în calendar, dar, totodată, şi o mare evlavie faţă de sfinţii introduşi în calendarul bisericesc al Patriarhiei Române. Este o tradiţie. Faptul că noi suntem pe acest teritoriu ne şi favorizează, într-un fel, pentru că avem posibilitate să invocăm în sfintele noastre rugăciuni sfinţii dintr-o ţară şi din cealaltă. V-am mai spus şi altădată că sfinţii nu au hotar, şi Slavă Domnului că avem această posibilitate. Să ne bucurăm că sînt atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, şi noi avem ocazia să ne adresăm lor.
Vorbeaţi de criterii, dar că să vezi dacă s-au păstrat moaşte, ca să vezi culoarea craniului, e nevoie de deshumare, care se face cu acordul Bisericii…
Bineînţeles, că se face cu acordul Bisericii lucrul acesta. Dar nu este obligatoriu să fie deshumate. Dacă la mormântul respectiv se fac minuni şi sînt argumente suficiente care vorbesc despre sfinţenia respectivului, nu este nici un impediment în a fi înaintat şi canonizat de către Biserică prin Sfântul Sinod, respectându-se anumite criterii, anumite cerinţe. Fiindcă nu se face ad hoc, o trecere pur şi simplu, totul se face prin pronie dumnezeiască. Tot Dumnezeu dă în cuget.
Cor. Maică, aş vrea să discutăm şi o întrebare mai delicată. În mediile bisericeşti din Republica Moldova poţi auzi adesea, în special din partea unor clerici şcoliţi în instituţii teologice ruseşti, afirmaţii stereotip, care nu ştiu de ce contrapun mereu ortodoxia rusească celei româneşti care, în viziunea acestora, ar fi mai slabă. Mai slabă pentru că acceptă mai uşor idei ecumenice şi pentru că în 1925 a adoptat alt stil care, aşa spun unii radicalişti, într-o măsură oarecare ar fi îndepărtat harul lui Dumnezeu de la Biserica Ortodoxă Română. Nu înseamnă oare aceasta că viaţa religioasă de la noi este supusă unor atacuri viclene din partea unor propagandişti pentru care interesele politice sînt mai presus decât cele ortodoxe?
M. E.. Mie mi se pare că acestea sunt nişte discuţii sterile şi nu ştiu cine face atare discuţii, fiindcă ortodoxia… suntem ortodocşi şi nu putem să zicem că harul lui Dumnezeu este din abundenţă aici sau este din abundenţă dincolo. Chestiunea aceasta este o aberaţie. Mie mi se pare că este mai mult un joc, un joc politic al forţelor masonice care fac un deserviciu credinţei noastre ortodoxe. Ei sînt interesaţi în a stârni zâzania, neînţelegerea între bisericile creştin-ortodoxe. Masonii sînt interesaţi în lucrurile acestea. Cu cît mai multă dezbinare, cu atât mai bine pentru ei. Şi, probabil, noi trebuie să avem dreapta judecată, să fim cu discernământ în ceea ce spunem şi să nu luăm drept adevăr aberaţiile oricui care pretinde că este mare teolog. Teologii adevăraţi, de fapt, nu speculează nu operează cu chestiuni de felul acestora: că acolo este mai bine şi dincolo este mai prost.
Dumnezeu este pretutindeni; Dumnezeu este în Biserica creştină ortodoxă din teritoriul nostru, este în Biserica din Rusia, este în Biserica din România, este în Biserica din Sfântul Munte, în Biserica din Ierusalim. Pretutindeni este Dumnezeu, harul Duhului Sfânt lucrează indiferent de vrednicia sau nevrednicia preotului care slujeşte. Fiindcă nu vrednicia noastră îl aduce, ci dragostea lui Dumnezeu, atitudinea milostivă a lui Dumnezeu faţă de noi. „Adame, Adame unde eşti?” spune Scriptura dintru început când cad protopărinţii noştri. Dumnezeu se află în căutarea noastră de la Cădere până la Apocalipsă. Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Dumnezeu ne caută, Dumnezeu îşi caută făptura şi aici şi dincolo. Dumnezeu ne iubeşte, noi suntem acei care nu prea auzim de glasul lui Dumnezeu, dar auzim de glasuri străine.
De fapt, noi pretindem că suntem creştini ortodocşi, dar creştinul ortodox nu face zarvă, el se roagă, se roagă lui Dumnezeu să dea cugete curate tuturor; se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Sfântul Siluan Athonitul se ruga pentru toată lumea, nu numai pentru sine. Da, chestiunea de ecumenism este o realitate; se infiltrează, se străduie din afară să ne distrugă. Dar trebuie să fim foarte atenţi şi să nu încercăm să punem în cârca cuiva. Să nu dea Domnul să ne împiedicăm şi noi, pentru că atunci când judecăm pe alţii, în ceea ce am judecat – în aceea putem cădea. Să fim cu luare aminte la lucrurile acestea.
Cor. Ostilităţile dintre Mitropolia Basarabiei şi cea a Moldovei continuă până în prezent, oferind un spectacol de prost gust pentru reprezentanţii altor culte creştine sau necreştine, care nu mai încetează să acuze că ortodocşii din Moldova nu ştiu decât să se certe şi să se împroaşte cu noroi. Preoţii din Mitropolia Moldovei îi consideră pe cei de la Mitropolia Basarabiei schismatici, în replică, cei de la Mitropolia Basarabiei spun despre confraţii lor că ar fi agenţi servili ai politicii imperiale ruse. Uneori spiritele se încing într-atât încât poţi auzi afirmaţii cum că botezurile şi cununiile oficiate de clericii Mitropoliei Basarabiei ar fi nevalide, deoarece această structură ar fi necanonică, şi pentru că unii din preoţii MB încalcă regulamentele bisericeşti, cununând sâmbăta, şi tot aşa. Ce credeţi despre aceste lucruri?
M.E. Sânt nişte lucruri depăşite deja, au fost discuţii de astea ani de zile. Ani în urmă. Dar din moment ce a fost recunoscută, Mitropolia Basarabiei îşi face funcţia, iar Mitropolia Moldovei nu-i încurcă. Mie mi se pare că ceea ce se vorbeşte despre problema dată sunt mai mult nişte speculaţii. Nu ştiu de unde le auziţi, şi nu ştiu cine le trâmbiţează. Noi nu prea le auzim sau, pot să zic, nu le auzim de loc. Mie mi se pare că cel care îşi ştie menirea sa nu face discuţii. Dar vă zic că nu se fac discuţii de astea. Probabil că le face un cerc de oameni, un cerc restrâns de oameni care se pretind mari promotori ai creştinismului, se pretind a fi patrioţi înflăcăraţi, dar, de fapt, sînt foarte departe şi de patriotism şi de credinţă.
Sunt, repet, doar nişte speculaţii ale unui cerc îngust. Mie mi se pare că de acum s-au atenuat ciocnirile dintre mitropolii. Lumea n-are când, lumea are de lucru; cel ce nu are ce face – poate că scarpină limba. Lumea îşi caută de lucru. este o problemă epuizată. Epuizată, şi nu ar mai trebui să o mai puneţi în discuţie, pentru că, vă zic, e cineva care încearcă să o reînnoiască, dar nu are nici un temei. Mitropolia Moldovei nu face nimic în dauna Mitropoliei Basarabiei, cum şi respectiva, la rândul ei. Au prea multe probleme ca să se ocupe şi de intrigi. Da cineva din afară, dacă are dorinţă de a face intrigi, să-i dea Dumnezeu cuget curat ca să nu le mai facă. Cei care nu vor să-şi onoreze obligaţiile în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor pot specula. Şi de la o mitropolie şi de la alta, adică membrii mitropoliilor.
Ştiţi cum e? când încearcă la Mitropolia Moldovei să-l apostrofeze pentru încălcarea anumitor cerinţe care le stau în faţă, poate să fugă dincolo. Dar asta nu este un serviciu, este un deserviciu, este o bătaie adusă Bisericii. Asta este spre ruşinea noastră şi spre bucuria sectanţilor. Vă spun cu toată seriozitatea că nu e decât un moft al unor oameni care nu ştiu ce vor şi nu ştiu ce aşteaptă. Dar la un moment dat va trebui să răspundem pentru tot, avem o obligaţiune în faţa lui Dumnezeu şi trebuie să o onorăm. Sunt speculaţii ale unor oameni, dar Mitropolia Moldovei ca atare nu se ocupă cu chestiuni de felul acesta. O spun cu toată certitudinea. Că unul este şi se rătăceşte, iartă-l Dumnezeule! Oi pierdute sînt multe, dar ne rugăm bunului Dumnezeu ca şi oaia pierdută să revină la noi. Să fie o turmă şi un păstor. Asta este.
Cor. Ultimul timp Patriarhia rusă face eforturi de împăcare cu Biserica Ortodoxă Rusă din Emigraţie (Zarubejnaia), credeţi că această atitudine a ierarhilor ruşi ar putea fi preluată şi de reprezentanţii celor două mitropolii ortodoxe de la noi?
M. E. Este mai mult o chestiune care ţine de ierarhia superioară şi nu ţine de mine. Mă iertaţi.
Cor.Pe la bisericile din Chişinău, în preajma Crăciunului au apărut foi volante care încercau să justifice necesitatea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Moldova. Ce presupune statutul de autocefalie şi care ar putea fi consecinţele adoptării unei hotărâri în acest sens de către Sinodul bisericii noastre?
M. E. Deocamdată nu am cunoştinţă de aşa ceva şi nu vă pot spune nimic. Nu încerc să-mi expun opinia înainte de timp.
Cor. Spuneaţi mai înainte că sfinţii nu au hotar. La 23 ianuarie vom sărbători pomenirea Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti. Mi se pare că geografia vieţii lui se încadrează perfect în afirmaţia dvs.
M. E. Într-adevăr, aşa şi este. Antipa Românul de la Calapodeşti sau Antipa Athonitul, sau Antipa de la Valaam, observaţi câte nume poartă în literatura patristică. Aceasta vorbeşte despre faptul unde a slujit lui Dumnezeu. Născut la Calapodeşti, a slujit în Sfântul Munte, a revenit în România, ca ulterior ultimii ani de viaţă să-i petreacă într-o mănăstire din Rusia, Valaam, la 200 de kilometri de Sanct Petersburg, pe malul lacului Ladoga. Într-adevăr, sfinţii nu au hotar. Nu au hotar fiindcă ei cred cu adevărat în Dumnezeu şi-şi dau seama că fiecare dintre noi este o creatură a lui Dumnezeu; ei încearcă cu harul lui Dumnezeu să se roage pentru toată lumea. Exemplul Sfântului Antipa Athonitul care a fost înalt apreciat de către Sfântul Munte … nu în zadar în 1906 a fost canonizat, a fost trecut în rândul sfinţilor, paradoxal, dar de către Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, mănăstire rusească din Sfântul Munte. Poporul rus, credincioşii ruşi de la Valaam au o evlavie deosebită pentru acest sfânt român.
Uitaţi-vă ce se întâmplă prin pronie dumnezeiască. Moaştele sfântului fiind descoperite în anul 2000, sunt aduse aici în Suruceni; sfinţii se vor acasă. Din Valaam o parte din moaştele cuviuosului este adusă aici la noi pentru ca, mai târziu, în anul 2005 moaştele să ajungă la Tomis, iarăşi prin pronia lui Dumnezeu şi prin cererea ASCOR-ului, filiala Constanţa. Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Moldovei şi a ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, o parte din moaştele Cuviosului Antipa Românul rămân la Constanţa. Iar moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion, cele mai vechi moaşte din spaţiul danubiano-pontic ajung aici la Suruceni. Vă imaginaţi? Dumnezeu are grijă. Sfinţii prin rugăciunile lor mijlocesc, cer lui Dumnezeu să facă parte tuturor. Asta-i o chestiune extraordinară, harul Duhului Sfînt lucrează. Lucrează, deci să ne rugăm lui Dumnezeu, că avem binecuvântarea şi posibilitatea aceasta.
Cor. Dacă am calculat exact, anul acesta se vor împlini 100 de ani de la canonizarea Sfântului Antipa?
M. E. Da, ar fi 100 de ani, socotind din 1906. Este un lucru extraordinar, probabil că ar trebui să ne gândiim la o celebrare pe potrivă. E drept că Biserică Rusă l-a trecut în ceata sfinţilor mult mai târziu.
Cor. Din câte cunoaşteţi s-au făcut careva minuni la moaştele Sfântului care se află de mai mulţi ani la Mănăstirea Sfântul Gheorghe?
M. E. O spunem cu toată certitudinea că acel credincios care vine cu credinţa că Dumnezeu prin sfinţii săi o să-i trimită vindecare, obţine ce vrea. A fost o doamnă bolnavă de cancer într-un stadiu destul de avansat, care prin credinţa ei, prin evlavia pe care o avea faţă de sfânt, prin participarea sa la rugăciuni, prin post şi rugăciunile care le făcea de sine stătător, s-a vindecat. Sunt astfel de cazuri. Este foarte multă lume care găseşte alinare, cu ajutorul sfinţilor. Da ştiţi cum spune Mântuitorul? „Credinţa ta te-a mântuit”. Dacă vii să ispiteşti, n-o să obţii; dar dacă vii, într-adevăr, cu încredere şi cu dorinţă nestrămutată ca Dumnezeu să-ţi trimită vindecare prin intermediul sfinţilor, Dumnezeu trimite.
Cor. Vă mulţumim pentru discuţie
M. E. Să vă fie spre bine şi Doamne ajută! numai la lucruri ziditoare de suflet.
