Noţiuni de astronomie
Calendarul este un sistem convenţional de măsurare a timpului care indică durata și subdiviziunile lui. Etimologic, cuvântul provine de la latinescul calendae care, la rândul său provine din gr. καλαω – a chema, a convoca, prin care la romani se denumea prima zi a fi ecărei luni când cetăţenii erau convocaţi și li se comunicau chestiuni de interes public. Arbitrar sau nu, timpul calendaristic apare ca o perioadă temporală între două evenimente ciclice, de aceea era nevoie de o măsură cât mai precisă. Luând în calcul mersul celor mai vizibili aștri, civilizaţiile pământului și-au alcătuit calendare în funcţie de Soare sau de Lună (calendar solar sau calendar lunar). Deoarece mersul și, mai ales, variaţiile Lunii erau mai vizibile, cele mai frecvente calendare folosite în antichitate erau cele lunare. (Un astfel de calendar au folosit egiptenii, grecii și romanii.) Cei dintâi care au întrebuinţat un calendar bazat pe mișcarea de revoluţie a Pământului au fost egiptenii. Calendarul acestora a fost îmbunătăţit de către romani în sec. I î. H. prin adoptarea calendarului iulian. La baza calendarului folosit azi de întreaga omenire stă calendarul introdus de către Iulius Caesar (100-44 î. H) la anul 46. Acesta a fost alcătuit de astronomul alexandrin Sosigene, pe baza datelor știinţifi ce cunoscute de către astronomii alexandrini. Cunoscând durata exactă a anului astronomic, Sosigene a stabilit mai întâi coincidenţa dintre anul civil cu cel astronomic (365 zile). Apoi, datorită împosibilităţii practice de a atribui cele 5 ore 48 min. 46 sec. vreunei zile, Sosigene a introdus la fi ecare patru ani o zi în plus. Acești ani au fost numiţi ani bisecţi. Totodată Sosigene a păstrat împărţirea anului în 12 luni, dar aceste diviziuni sunt cu totul și cu totul arbitrare, întrucât nu mai corespund evoluţiei exacte a lunii. Astfel, în timp ce unele luni au 30 de zile, altele au 31, iar luna februarie are doar 28 de zile. Fiind luna cea mai scurtă, ei i se adaugă în anii bisecţi câte o zi. În calendarul iulian coincidenţa dintre anul civil și cel astronomic era dată de echinocţiu (aequus “egal”+nox, -tis “noapte”), care era stabilit atunci la 24 martie. Din vechiul calendar roman s-au păstrat atât denumirile lunilor, cât și cele ale zilelor săptămânii (excepţie face sâmbăta a cărei provenienţă este ebraică). Calendarul iulian a fost întrebuinţat în lumea creștină până în anul 1582, când a fost corectat de cel gregorian. Deoarece Sosigene rotunjise cele 5 ore 48 min. 46 sec. la 6 ore, plusul de 11 min. 14 sec., adunat pe parcursul a 128 de ani ducea la un avans al anului civil faţă de cel astronomic cu o zi, la 384 de ani cu trei zile ș.a.m.d. Diferenţa aceasta a fost observată pe vremea Sinodului I ecumenic (325), când diferenţa era de trei zile, astfel încât echinocţiu nu mai cădea la 24 martie, cum stabilise Sosigene, ci la 21 martie. Neluându-se măsuri de corecţie pentru viitor (singura măsură luată atunci a fost reașezarea datei echinocţiului la cea de facto-21 martie), după alţi 128 de ani echinocţiul era la 20 martie. Deși această diferenţă a fost sesizată mai apoi de învăţaţi apuseni și răsăriteni (Roger Bacon, Nichifor Gregoras, Isaac Arghiros, Ghiorgios Gemistos Pleton, Nicolae Cusanus ș.a.), nimeni nu a făcut încercări de corectare până în anul 1582. Atunci, din dispoziţia papei Grigore al XIII-lea, astronomul italian Luigi Lilio a pus la punct un nou sistem de calcul al calendarului menit să aibă o stabilitate mult mai mare.
Astfel, pentru a evita acumularea unor diferenţe dintre anul astronomic și cel civil s-a luat hotărârea ca pe viitor dintre anii seculari să rămână bisecţi doar acei care se divid exact la patru sute (de exemplu, anul 1600: 400= 4, deci rămâne bisect; în schimb, anul 1700 : 400=4,25, deci va rămâne an comun, adică de 365 de zile). În ce privește corectarea echinocţiului, sa procedat la suprimarea celor 10 zile cu care anul civil rămăsese în urmă faţă de anul astronomic (conform calendarului civil, echinocţiul apărea la 21 martie, deși în realitate egalitatea dintre zi și noapte se putea observa doar 10 zile mai târziu, adică la 31 martie). Noul sistem de calcul, implicit noul calendar, a intrat în uz din anul 1582, fi ind denumit calendarul gregorian. Reforma gregoriană a calendarului a fost adoptată, treptat, de toate ţările creștine din apusul Europei (catolice și protestante), ba chiar și de unele ţări necreștine (Japonia -1873, China -1912, Turcia -1926; Egipt -1928 etc.).
Pentru motive confesionale Bisericile Ortodoxe n-au acceptat evidenţele știinţifi ce, considerând îndreptarea calendarului o „disimulată unealtă a propagandei catolice“. Din acest motiv ele au continuat să folosească calendarul iulian care în limbajul uzual a fost denumit calendar pe stil vechi în opoziţie cu cel îndreptat, gregorian, mai numit și calendar pe stil nou. Motiv de adâncire a diferenţelor confesionale, chestiunea calendarului a început să creeze serioase probleme ţărilor care, deși majoritar ortodoxe, au adoptat noul calendar: Bulgaria și fosta U.R.S.S. (1918), România și Serbia (1919) și Grecia (1923). Din această cauză Bisericile Ortodoxe au fost nevoite să refl ecteze asupra noii situaţii și să ia anumite măsuri de corectare, mai ales datorită faptului că decalajul ajunsese la 13 zile. La Congresul Interortodox organizat la Constantinopol în anul 1923 s-a luat hotărârea ca și Bisericile Ortodoxe, să adopte noul calendar, acesta nefi ind o chestiune de ordin doctrinar. Totodată s-a pus la punct un sistem de calculare care asigura stabilitatea calendarului pe o perioadă mult mai mare (44.000 de ani, faţă de 3.400 de ani. Din motive de tact pastoral s-a luat hotărârea ca fi ecare Biserică naţională să introducă noul calendar atunci când consideră de cuviinţă.
Până acum au acceptat calendarul înderptat:
Patriarhia Ecumenică;
Biserica Greciei;
Biserica Ortodoxă din Albania;
Arhiepiscopia Ciprului;
Biserica Ortodoxă din Polonia;
Patriarhia Antiohiei;
Patriarhia Alexandriei;
Biserica Ortodoxă din Cehia și Slovacia;
Biserica Ortodoxă din Finlanda;
Biserica Ortodoxă din Bulgaria;
Biserica Ortodoxă Română.
Până acum nu au acceptat noul calendar, rămânând pe stil vechi:
Patriarhia Ierusalimului;
Bisericile din fosta U.R.S.S. (Rusia, Ukraina, Bielorusia, Moldova, etc.);
Biserica Georgiei;
Biserica Sârbă;
Muntele Athos.
Pentru a nu produce impresia că se creează o ruptură în sânul bisericilor Ortodoxe, ca o concesie făcută celor tari de cerbice, unele Biserici care au adoptat noul calendar au hotărât să adopte în continuare un calendar mixt: sărbătorile cu dată fixă se vor prăznui „pe stil nou“, iar cele cu dată schimbătoare „pe stil vechi”. Deși nenumăratele întruniri pentru pregătirea Marelui și Sfântului Sinod Ortodox au discutat problema calendarului de mai multe ori, nu s-a putut lua nici o hotărâre. Din această cauză, în problema calendarului creștinătatea rămâne mai departe divizată în trei grupe: a) care au adoptat calendarul nou; b) care au rămas la vechiul calendar; c) care au adoptat un calendar mixt.
Despre era creștină
Orice cititor poate constata că Evangheliile nu conţin date cronologice precise în sensul istoriografi ei moderne. Anii erau calculaţi în funcţie de cutare sau cutare domnie ori în funcţie de vreun mare eveniment, de exemplu, în lumea greco-romană s-a impus numărarea anilor de la fondarea Romei. Creștinii nu au socotit anii pornind de la Nașterea Mântuitorului din cel puţin două motive: 1) imperiul păgân impunea un alt sistem de calcul; 2) creștinii erau înclinaţi să dea importanţă mai degrabă evenimentului morţii și Învierii lui Hristos, decât al Nașterii Domnului. Cel dintâi care a stabilit era creștină actuală, adică de la Nașterea Domnului Hristos, este Dionisie Exiguul. Acesta, pe bazele calculelor și luând în considerare relatările Evangheliilor și Pascalia Alexandriei, a stabilit anul 753 a.v.c., ca anul Nașterii lui Hristos. (va urma) Dr. Nicolae Fuștei
