La 25, 26 şi 27 martie au avut loc manifestări consacrate aniversării a 180 de ani de la trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.
În aceste manifestări culturale au fost implicaţi atât teologi, cât şi istorici laici din Moldova.
Dacă teologii, poate din cauza că sunt şi clerici, au vorbit numai de bine despre ÎPS Gavriil, apoi istoricii nu sunt univoci în aprecierea personalităţii celui comemorat.
Discuţiile care au avut loc pe 26 martie la conferinţa ştiinţifică de la Muzeul de Istorie al Moldovei, au scos în relief o boală serioasă de care suferă unii cercetători contemporani. Când se încearcă a da răspuns la întrebarea despre motivele anumitor fapte comise de personalităţi care au trăit 100, 200 de ani în urmă, nu se ia în consideraţie problema mentalităţilor. Anume din aceste motive este posibilă situaţia când mulţi istorici îl califică pe mitropolitul Gavriil ca “coadă de topor al ruşilor” şi “instrument pentru rusificarea românilor basarabeni”.
O astfel de rezolvare a problemei este simplistă şi superficială. Dacă pentru noi, cei din stânga Prutului, care trăim la începutul secolului XXI, păstrarea identităţii naţionale, a limbii şi culturii noastre este problema care ne frământă, aceasta nu înseamnă că şi pe cei de la începutul secolului XIX îi frământa. Atunci era important, mai ales pentru ierarhii Bisericii, păstrarea identităţii confesionale. Anume reieşind din considerente confesionale se alegeau şi aliaţii.
Ştiut este că în sec. XIX toate popoarele ortodoxe erau sub ocupaţia otomană, afară de ruşi. Era şi firesc că ortodocşii din Imperiul Otoman să vadă în Rusia un aliat şi protector natural. Acest lucru l-a văzut şi Mitropolitul Gavriil. Şi dacă a colaborat cu autorităţile ruse, a făcut-o nu pentru că dorea să distrugă românismul, ci pentru a elibera pe români de sub dominaţia “agarenilor”.
Dacă am fi de acord cu cei care văd în ÎPS Gavriil un rusificator şi “codă de topor”, apoi rămân fără răspuns unele întrebări la care ar trebui să se gândească cei care îi aduc astfel de învinuiri. Spre exemplu, dacă Gavriil Bănulescu-Bodoni dorea rusificarea românilor basarabeni, ce l-a făcut să deschidă la Chişinău o tipografie în care tipărea cărţi în româneşte, ba chiar prima carte, tipărită la 1814, a fost tot o gramatică românească? Nu era mai logic să aducă cărţi ruseşti de la Petrograd, Kiev sau Moscova. De ce “rusificatorul” Gavriil a colaborat la cele două ediţii româneşti a Noului Testament de la Petersburg, ba mai mult chiar, şi a Bibliei de la Petersburg, care este a treia ediţie a Bibliei româneşti (prima de la Bucureşti din 1688, a doua de la Blaj din 1795)? De ce la seminarul din Chişinău a introdus studierea limbii române câte 10 ore pe săptămână? De ce toţi elevii, indiferent de provenienţa etnică, erau obligaţi să studieze româna, să facă traduceri din română în rusă, să scrie predici în română şi să le pronunţe la bisericile din Chişinău? Nu este mai degrabă mitropolitul Gavriil un “românizator”, dacă luăm în consideraţie că din cei 10 absolvenţi din 1821 a seminarului din Chişinău doar 2 erau români, iar 8 ucraineni şi ruşi veniţi din stânga Nistrului, dar toţi au însuşit româna?
Aceste întrebări rămân fără răspuns, dacă rămânem la ideea celor care văd în activitatea mitropolitului Gavriil doar eforturi de a “rusifica populaţia băştinaşă din stânga Prutului şi de a fi pe plac ruşilor”.
În realitate mitropolitul Gavriil a încercat să salveze conştiinţa ortodoxă a celor păstoriţi, care include şi pe cea naţională, aşa cum porunceşte şi Mântuitorul: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi restul vi se va da”. Şi meritul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni constă în aceea că în împrejurările grele în care activa a putut să determine ce este principal şi ce este secundar. De nu rămâneam ortodocşi, nu se ştie dacă astăzi am mai fi vorbit româneşte. Să nu uităm, că cei care îşi schimbă conştiinţa religioasă, o schimbă şi pe cea naţională. Pildă grăitoare în acest sens o avem la sârbii şi croaţii care au trecut la religia musulmană şi astăzi nu se mai consideră nici sârbi şi nici croaţi, ci musulmani. Pildă sunt şi unele sate româneşti din Ardeal, în care doar pietrele de mormânt amintesc că locuitorii lor au fost români, dar primind religia protestantă s-au maghiarizat şi cu greu mai pot vorbi româneşte.
Nicolae Fuştei
